![[Valid RSS]](/pictures/valid-rss.png "Validate my RSS feed")
Brian Herbert si Kevin J. Anderson – Dune – Casa Corrino
Articol postat de Alex Sima
Autori: Brian Herbert si Kevin J. Anderson
Titlu: Dune – House Corrino (Tradus in: Dune – Casa Corrino).
A aparut in anul: 2008, la noi.
*
***** Am citit Dune pentru prima oara in scoala generala. Mi s-a parut atunci cea mai buna carte pe care am pus mana vreodata. Desi intre timp am dat peste zeci de romane care si-au pus amprenta asupra mea, am ramas de neclintit. Dune a lui Frank Herbert a ramas pe primul loc.
***** Dupa ea, de-a lungul anilor, au urmat Dune, Mantuitorul Dunei, Copiii Dunei, Imparatul-Zeu al Dunei, Ereticii Dunei si Canonicatul Dunei. Frank Herbert crestea in ochii mei cu fiecare ocazie. Cand cei de la Nemira au scos Dune 7 – Cartea brundurilor, stiam ca nu e scrisa de el. Era semnata Patrick Herbert si eram la curent cu faptul ca Frank are un fiu scriitor. Ma gandeam ca e a lui. Am citit-o si am ramas cu un gust amar. Nu avea nici o legatura cu celelalte carti si nu era nici prea grozava. Abia pe urma am aflat ca totul nu a fost decat o manevra inteligenta, desi cam imorala, a celor de la Nemira. Cartea o scrisese un romanas sub pseudonim, nefiind recunoscuta “oficial” ca o urmare a ciclului initial. Practic, folosindu-se de numele lui Herbert si de brandul Dune, au facut si ei profit pe seama fanilor care ramasesera ca loviti cand scriitorul a murit, lasandu-si opera neterminata. Cand am citit o alta serie, cuprinzand Incidentul Iisus, Factorul Inaltare, si Efectul Lazar, mi-a parut si mai rau ca nu voi mai afla niciodata cum a intentionat acesta sa isi termine capodopera. Eram si inca sunt uimit de ideile lui Herbert senior. Iar ecranizarile Dune au fost si ele la inaltime, atat originalul cat si seria noua.
***** Ceea ce nu stiam insa, pana acum cativa ani, e faptul ca fiul lui Frank, Brian Herbert, colaborand cu alt mare scriitor, Kevin J. Anderson, s-a apucat sa lucreze la continuarea seriei Dune, folosind manuscrisele si planurile lasate in urma de tatal sau. Pregatit sa fiu dezamagit si cu indoiala in suflet, am cumparat Dune – Casa Atreides si Dune – Casa Harkonnen. Faptul ca drepturile asupra lor nu mai fusesera obtinute de Nemira, cea care se ingrijise de serie pana de curand, ci de Millennium Press, parte a Tritonic, a avut si el in ochii mei ceva suspicios.
***** Cele doua carti m-au facut insa sa intru in transa. Sunt la fel de bine scrise ca si cele din seria originala, si dupa nici o saptamana terminasem toate cele 1600 de pagini, cautand disperat prin librarii partea a 3-a, Dune – Casa Corrino. M-am apucat chiar sa caut modalitati de a comanda cartile originale de pe siteul dedicat seriei Dune. Am renuntat momentan la idee, ca deh, ca roman e greu sa faci comenzi pe net, dar inca imi mai trece prin minte din cand in cand. Nu stiu insa daca pot sa astept ani intregi ca sa se miste romanii, parca vad ca pana prin 2015 nu ajung la noi. Daca ar fi dupa mine, as introduce ca lecturi obligatorii la scoala 3 serii: Dunele lui Herbert, Fundatiile lui Asimov si Ender/Bean ale lui Orson Scott Card.
***** Cautarile au fost zadarnice, n-am gasit nicaieri Casa Corrino. Asta pana de curand, cand mi-a sosit pentru recenzie. Ma uitam zilnic jinduind si asteptam sa termin o alta carte ca sa ma pot apuca de ea. Nelasandu-se mai prejos decat celelalte “case”, Dune – Casa Corrino e si ea un roman mamut de 800 pagini. Atunci cand insa am deschis-o, am dat gata jumatate de carte intr-o zi. N-am mancat, n-am dormit, n-am umblat la calculator. Eram absorbit complet. Ce urmeaza? Ce urmeaza? Dune e ca un drog pentru mine. Iar acum, ca am terminat si Casa Corrino, ma simt ciudat stiind ca mai sunt si alte parti si eu nu le pot citi. Cat despre cartea de fata, incheie magistral mini-seria Caselor, pregatind terenul pentru Dune. Mi-a intrecut asteptarile, pur si simplu, desi citisem ce va urma in viitorul indepartat, nu am intuit ce se va intampla in viitorul apropiat, adica in cartea de fata.
***** Singurele aspecte negative, de care insa trebuie sa amintesc, mai ales dupa intamplarea cu Teora, sunt ocazionalele greseli gramaticale datorate ori traducerii ori neatentiei (de genul iar in loc de i-ar) si poate extrem de deranjanta situatie ca in exemplarul meu, de la pagina 96 pana la pagina 121, paginile sunt intoarse cu susul in jos. Enervant de-a dreptul ca nu prea mai exista controlul calitatii la cartile din ziua de azi.
***** Cat despre cele trei case, cartile prezinta nu o urmare a ciclului original Dune, ci un preludiu. Sunt desfasurate intrigile obisnuite in Imperiu si sunt prezentate excelent, printr-o scriitura de zile mari. Actiunea se intinde pe zeci de ani, asa cum ne-am obisnuit, afland in sfarsit circumstantele mortii ducelui Paulus Atreides, cum s-a format personalitatea lui Duncan Idaho, cum a ajuns baronul Harkonnen un obez dupa ce a fost infectat de sora BeneGesserit Mohiam, mama Jessicai. Aflam genealogia lui Liet Kynes, observam evolutia navigatorilor Ghildei, ridicarea la putere a lui Shaddam, sustinut de cel ce putea fi la randul lui Kwisatz Haderach, contele Fenrig Hasimir, aparitia razboaielor intre diferite case concurente, dezvoltarea non-campului si subjugarea Ixului de catre BeneTleilax care incearca crearea mirodieniei artificiale, iar ca un bonus aflam si cum functioneaza “cuvele” lor.
***** Daca cele de mai sus nu va spun nimic, inseamna ca nu ati citit ciclul Dune original. E ciudat cum in situatia de fata sunt nevoit sa fac referire la cartile precedente, chiar daca evenimentele de acolo se petrec dupa cele de aici. Asa ca daca va sunt straine cartile Dune, cel mai bine ar fi sa le cititi in ordine. Din pacate, traducatorii s-au apucat de ele in ordine inversa. Cronologic, alte trei volume sunt primele. Si din pacate, Brian Herbert si Kevin Anderson au scris cartile parca neluand in seama timpul liniar.
***** Desi cartile au aparut in alta ordine, daca vreti sa va apucati de o lectura serioasa cel mai bine ar fi sa le cititi in ordinea cronologica a “povestilor”:
– Legendele Dunei –
1. Jihadul Butlerian
2. Cruciada masinilor
3. Batalia de la Corrin
– Preludiul Dunei –
4. Casa Atreides
5. Casa Harkonnen
6. Casa Corrino
– Dune –
7. Dune
8. Mantuitorul Dunei
9. Copiii Dunei
10. Imparatul-Zeu al Dunei
11. Ereticii Dunei
12. Canonicatul Dunei
– Dune 7 –
13. Razboinicii Dunei
14. Viermii de nisip ai Dunei
***** Partea si mai ciudata e ca baietii s-au apucat sa scrie o noua serie, Eroii Dunei, a carei prima carte va aparea anul asta (2008) prin septembrie. Nici nu vreau sa ma gandesc cand o sa apara la noi. Oricum, ea se numeste Paul al Dunei si actiunea ei ar trebui sa fie undeva intre 7 si 8, povestind intamplarile lui Paul Atreides Muad’Dib de-a lungul razboiului sfant declansat la sfarsitul lui Dune. Nu se stie cate mai urmeaza si ce goluri vor umple. Pe langa toate cele de pana acum, mai exista inca o carte ce prezinta capitole nepublicate din Dune si din Mantuitorul Dunei.
***** Puteti comanda online Dune de aici, Dune – Casa Corrino de aici (Nu uitati sa verificati daca paginile sunt in ordine) si Dune – Casa Atreides de aici. Restul cartilor le puteti gasi in librarii si anticariate. Merita cu prisosinta timpul investit in ceea ce consider a fi cea mai buna si cea mai imaginativa saga ce poate fi citita la ora actuala: Dune.
Subiecte: _Autor: Brian Herbert, _Autor: Frank Herbert, _Autor: Kevin J. Anderson, _Comentator: Alex Sima, Edituri | 17 Comentarii »
Jerome David Salinger – De veghe in lanul de secara
Articol postat de Alex Sima
Autor: Jerome David Salinger
Titlu: The Catcher in the Rye (Tradus in: De veghe in lanul de secara).
A aparut in anul: 1951 la ei, iar la noi pentru prima oara in 1965.
Autor recenzie: Iulian Stefan Mateescu (Ikon).
*
***** Aparuta in 1951, cartea lui J.D. Salinger s-a situat, timp de doua decenii, pe primul loc in topul celor mai cenzurate publicatii din Statele Unite, pentru ca, la inceputul anilor ’80, sa devina a doua opera studiata in licee, iar in 2005 continua sa se afle printre cele mai controversate zece romane de peste Ocean. Criticile vizeaza limbajul deosebit de vulgar folosit de personajul-narator pe tot parcursul textului si atitudinea acestuia fata de viata, despre care s-a spus ca ar incuraja viciile si ar incuraja un comportament imoral si antisocial. Un exemplar al romanului a fost gasit asupra asasinului celebrului John Lennon in 1980, iar un an mai tarziu, autorul unei tentative de asasinat asupra presedintelui american Ronald Reagan declara ca este fascinat de cartea lui Salinger. In ciuda, sau poate datorita acestor aspecte care au alimentat criticile la adresa sa, popularitatea romanului continua sa creasca in toata lumea.
***** De veghe in lanul de secara este o naratiune la persoana I care prezinta o foarte scurta perioada de timp din adolescentul Holden Caulfield, in prezent pacient al unui spital de boli mintale. Cuprinsul textului reda evenimentele care au dus la acest fapt regretabil si, in acelasi timp, evoca numeroase amintiri din viata protagonistului, care, la o privire mai atenta, constituie si ele o “sursa a raului”.
***** Aflat in plin proces de maturizare, Holden este marcat de esecuri pe toate planurile. Povestea sa incepe cu cateva zile inainte de a fi exmatriculat de la scoala Pencey, dupa ce traise aceeasi experienta la alte doua institutii asemanatoare. De aceasta data, acest lucru se intampla deoarece picase la patru din cele cinci materii si dupa cum aflam dintr-o discutie pe care o poarta cu unul dintre profesori, Holden ia in intregime asupra lui vina pentru acest esec. Desi provine dintr-o familie bogata, relatia personajului principal cu membrii acesteia lasa de dorit: Holden nu poate comunica, din diferite motive, cu parintii si cu fratele mai mare, D.B., in schimb isi idolatrizeaza fratele mort de leucemie cu ani in urma, pe Allie. Singura membra a familiei care pare, sau cel putin isi da silinta sa-l inteleaga si cu care Holden simte nevoia sa vorbeasca este sora mai mica a acestuia, Phoebe. Holden sufera din cauza lipsei capacitatii de a relationa cu ceilalti si pe plan social, in ciuda nevoii acute de a-si face prieteni apropiati pe care o simte. Aceasta se datoreaza in principal cinismului de care da dovada in relatiile cu cei din jur, fiind un fin observator al defectelor umane, trasatura care a dat nastere interpretarii conform careia Holden Caulfield cauta, ca multi adolescenti, perfectiunea.
***** Aceasta serie de esecuri se rasfrange si in viata sentimentala a personajului, care dovedeste o adevarata obsesie pentru sex, judecand dupa discutiile pe care le are cu colegul de camera, respectiv cu un fost coleg de scoala pe marginea acestui subiect. Desi nu afirma niciodata acest lucru, putem intui ca frustrarea vine din esecul unor relatii anterioare, dar si de a duce pana la capat un act sexual cu o prostituata. Intalnirea cu Sally Hayes, o veche prietena care il place si din acest motiv l-a invitat s-o ajute la impodobitul bradului de Craciun, se transforma intr-o experienta neplacuta pentru tanara, care se desparte de Holden cu lacrimi in ochi. Motivul: Holden actioneaza la primul impuls, fara a apela la propria ratiune. Daca Sally reactioneaza pozitiv cand Holden ii spune ca o iubeste, desi naratorul recunoaste ca nu simtea acest lucru, ea nu mai poate face acelasi lucru la finalul intalnirii, cand Holden o invita sa fuga impreuna undeva departe de oras si de lumea in care traiesc. Deoarece partenera nu-i intelege dorinta cea mai arzatoare, frustrarea lui Holden rabufneste la suprafata sub forma violentei verbale. Ca si cum nu ar fi fost suficient, dupa ce consuma bauturi alcoolice in exces, Holden o suna pe Sally dupa miezul noptii.
***** Fata la care Holden tine cu adevarat este Jane Gallagher, o prietena din copilarie. Gandul ca aceasta iese cu colegul sau de camera, pe care Holden nu-l apreciaza deloc, revine obsesiv pe parcursul cartii. La fel ca impulsul de a-i telefona lui Jane, care insa nu se concretizeaza pana la sfarsit, din cauza unor motive diferite, ca de exemplu o durere de cap.
***** Cu aceeasi frecventa, Holden incearca sa gaseasca raspunsul la o intrebare imatura: ce se intampla iarna cu ratele care traiesc in iazul din Central Park? Evident ca nu este cu adevarat interesat de aceast lucru, dar incearca o evaziune, un fel de evadare undeva mai aproape de copilaria care tocmai se incheiase. Tot astfel se explica trairile pe care Holden le traieste deseori cand isi aminteste de trecut, in special de Allie, sau cand vorbeste cu Phoebe. Aceasta este singura careia ii dezvaluie fantezia de a-si petrece viata de veghe in lanul de secara, o imagine pe care o retinuse dintr-un cantec pentru copii.
***** Holden Caulfield este un personaj foarte inteligent dar care, doborat de dezamagiri si de monotonia cotidiana, devine un inadaptat din punct de vedere social, un frustrat pe mai multe planuri. Holden se exprima vulgar, minte, bea, fumeaza, dar, in realitate, are nevoie de prieteni. El este dispus sa ofere celor din jur afectiune si o cauta pe a lor, relevante in acest sens fiind invitatiile pe care le lanseaza mai multor necunoscuti de a bea un cocktail impreuna, si chiar rugamintea adresata prostituatei de a ramane cu el pentru a conversa.
***** Ceea ce iese in evidenta in De veghe in lanul de secara a lui J.D. Salinger este faptul ca singuratatea impinge la tulburari comportamentale si in cazuri extreme, la violenta.
Subiecte: _Autor: J. D. Salinger, _Comentator: Iulian Mateescu | Nici un comentariu »
Chuck Palahniuk – Fight Club
Articol postat de Alex Sima
Autor: Chuck Palahniuk
Titlu: Fight Club
A aparut in anul: 1996.
Autor recenzie: Iulian Stefan Mateescu (Ikon).
*
***** Initial, opera de debut al lui Chuck Palahniuk a fost respinsa de editori datorita continutului “prea intunecat”. Autorul persevereaza, reia lucrul la romanul sau pentru a-l face “mai intunecat si mai riscant, si chiar mai agresiv” si, contrar tuturor asteptarilor, cartea este publicata in 1996 si ecranizata dupa numai trei ani, cu Brad Pitt si Edward Norton in rolurile principale. Rezultatul: pelicula da nastere unui fenomen in randul publicului, iar Palahniuk este intrebat de fani cum pot deveni membri ai Fight Club-ului din orasul lor.
***** Personajele principale ale romanului, protagonistul si Tyler Durden, un alter-ego al sau, se remarca printr-o viziune sceptica, nihilista asupra lumii, trecand de la starea initiala de depresie la autodistrugere, pentru ca in final sa treaca la distrugerea societatii in care traiesc. Proiectul Mutilare este o fictiune a ceea ce ar putea rezulta din intalnirea frustrarilor mai multor indivizi: “Pina nu-i atragem atentia lui Dumnezeu, nu avem nici o speranta la damnare sau la mantuire. Ce-i mai rau, Iadul sau nefiinta?”. Insa poate fi si un avertisment asupra situatiilor istorice asemanatoare, in care propovaduirea urii de catre un grup de indivizi a provocat pierderi de milioane de vieti omenesti, exemplul istoric al Germaniei naziste.
***** Violenta fizica prezentata la care recurg personajele romanului nu este decat o consecinta a unor vieti lipsite de sens intr-o lume atomizata, o evaziune din calea actelor unui cotidian acaparator. Practicantii artelor martiale sustin ca nu poti cunoaste cu adevarat pe cineva decat daca te lupti cu el. Astfel, personajul narator utilizeaza singura forma de comunicare pe care o are la dispozitie in lumea in care traieste si mai mult decat atat, experimenteaza autocunoasterea.
***** De remarcat este faptul ca membrii Fight Club-ului nu si-au cunoscut tatii, prin urmare s-a afirmat ca se bat, de fapt, cu figura paterna, la randul ei incarcata de o simbolistica aparte. Dupa spusele lui Tyler, “tatal tau este propria reprezentare a lui Dumnezeu. Si daca nu ti-ai cunoscut tatal, ce-o sa crezi atunci despre Dumnezeu?”. Prin contactul fizic extrem, personajul transcede, comunicand cu propria reprezentare a divinitatii.
***** Anonimatul personajului-narator ilustreaza una dintre ideile centrale: omul modern, prizonier al culturii de consum, sfarseste prin a-si pierde identitatea, devenind tot mai singur intr-o societate atomizata. S-a speculat ca numele naratorului ar fi chiar Tyler Durden, dar acest fapt este infirmat de fragmentul in care acesta ii arata Marlei actele de identitate cu adevaratul nume. Ca multi contemporani, dupa cum se va vedea pe parcursul cartii, naratorul uraste monotonia slujbei sale (coordonator de retrageri intr-o companie producatoare de automobile) si a vietii in general, pe care o percepe doar prin prisma obiectelor pe care le poseda, facand referiri constante la hainele sale si mobila suedeza. Din cauza ritmului de viata afectat de calatoriile de afaceri intreprinse la intervale mici de timp, precum si a unui sentiment profund de neimplinire pe toate planurile, protagonistul sufera de insomnie. La sugestia medicului, pentru a vedea “ce inseamna suferinta adevarata”, incepe sa frecventeze grupurile de sprijin ale bolnavilor incurabili. Senzatia pe care o traieste astfel este nepretuita: “Asta-i singurul loc in care ma relaxez si ma abandonez cu adevarat. Asta-i concediul meu”.
***** Acesta este momentul aparitiei singurului personaj feminin al romanului, Marla Singer, o narcomana cu un comportament deviant care se trateaza frecventand aceleasi grupuri de sprijin ca si naratorul. Dupa un timp, constatand ca prezenta Marlei il impiedica sa se trateze, o abordeaza si cei doi isi impart grupurile de sprijin. Dar reactia la nivel psihic este mult mai puternica: ura arzatoare pe care o nutreste fata de Marla, combinata cu o puternica dorinta inconstienta, dau nastere unei personalitati distincte a personajului: Tyler Durden. De fapt, naratorul incepuse sa-si dezvaluie aceasta latura cu mult inainte, refugiindu-se din calea dezamagirilor produse de propria slujba si de societatea de consum in care traieste.
***** Tyler este intruchiparea a ceea ce protagonistul ar vrea sa fie. Devine activ in intervalul in care acesta doarme si militeaza pentru distrugerea absoluta a civilizatiei, cu toate piedicile pe care aceasta le aseaza intre individ si propria sa natura, iar in acest organizeaza Proiectul Mutilare (Project Mayhem) avand ca nucleu Fight Club. Nihilismul lui Tyler se confrunta in finalul romanului cu ratiunea personajului principal, facandu-l pe acesta sa exclame:
Tyler, esti cel mai rau lucru care mi s-a intamplat!
Subiecte: _Autor: Chuck Palahniuk, _Comentator: Iulian Mateescu | Nici un comentariu »
Anna Politkovskaia – Rusia lui Putin
Articol postat de Alex Sima
Autor: Anna Politkovskaia
Titlu: Putin’s Russia (tradus in: Rusia lui Putin)
A aparut in anul: 2004 la ei si in 2008, la noi.
Autor recenzie: Loredana Modoran.
Datoria de a proteja Rusia a fost si ramane datoria mea suprema. Am indeplinit-o in toti acesti ani si o voi face intotdeauna.
***** Aceasta este una dintre declaratiile lui Putin, din mai 2008, la ceremonia de investire a lui Medvedev ca presedinte si a sa ca sef al guvernului. Dupa ce citesti cartea jurnalistei Anna Politkovskaia, Rusia lui Putin, vei privi aceste declaratii, despre realizarile lui Putin si datoriile sale supreme, cel putin cu dezgust si aversiune. Ce a reusit Putin in cei opt ani de “domnie”? Sa aduca coruptia la cel mai inalt nivel, sa faca epurari rasiale, crime, jafuri, minciuni, pe scurt, a reusit involutia intregii societati. Acesta este raspunsul pe care ni-l ofera Politkovskaia.
***** Aparuta abia anul acesta in Romania, cu o reclama cenzurata (despre asta aici si aici), “Rusia lui Putin” este o colectie de investigatii si reportaje ai carei principali subiecti sunt oamenii simpli din Rusia, acei oameni nevinovati care au suferit sau si-au pierdut rudele si vietile din pricina deciziilor egoiste ale lui Putin.
***** Politkovskaia ne explica sentimentele ei negative pentru Putin:
Imi displace acest om pentru ca nu-i plac oamenii. Ne dispretuieste. Ne percepe ca pe un mijloc de a-si atinge propriile scopuri, de a obtine si a pastra puterea personala, atat si nimic mai mult. […] Suntem nimeni, in timp ce el, pe care sansa l-a ridicat in varf, este astazi Tar si Dumnezeu.
***** Este suficient sa citim si un singur capitol din carte, Nord-Ost: povestea unui masacru pentru a-i da perfecta dreptate autoarei. In 23 octombrie 2002, in timpul musicalului Nord-Ost, un grup de teroristi ceceni a luat patruns in teatrul nepazit si a sechestrat actorii si publicul spectator. Teroristii sperau sa il sileasca pe Putin sa puna capat celui de-al Doilea Razboi Cecen si sa isi retraga trupele din Republica. Dupa 57 de ore, Putin a luat o decizie cat se poate de “inteleapta”: gazarea tuturor persoanelor din cladire, cu gaz experimental, aproximativ 800 de oameni, atat teroristi, cat si ostatici. Trupe ruse antitero au patruns apoi in cladire si au omorat toti teroristii ceceni. Totusi, din cauza gazelor si a ajutoarelor sanitare insuficiente, au murit si aproape 200 de ostatici. In acea seara, Putin a prezentat aceasta actiune ca pe o victorie impotriva fortelor terorismului international.
Mesajul lui era ambalat intr-o retorica tipic sovietica si evidentia valori tipic staliniste: era pacat ca murisera oameni, bineinteles, dar interesele societatii trebuiau sa fie pe primul loc,
***** spune jurnalista.
***** Pentru Putin nu au contat vietile omenesti pierdute si nici suferinta familiilor victimelor, pentru el a contat doar sa si consolideze pozitia in cadrul coalitiei antiteroriste internationale.
***** Politkovskaia povesteste drama familiilor celor care au murit la Nord-Ost si marturiile celor care au supravietuit. Printre ele se numara si tragedia unei mame moscovite care si-a pierdut fiul de 16 ani, Iaroslav. Irina se dusese impreuna cu fiul sau, sora si fiica acesteia la teatru. Initial, avusesera bilete pentru alt teatru, dar, cand sa iasa pe usa, si-au dat seama ca biletele fusesera pentru ziua care trecuse. Irina a hotarat sa mearga totusi la Nord-Ost, pentru ca era aproape de casa, si l-a tarat si pe Iaroslav cu ele. Dupa atacul cu gaze, Irina, Victoria si Nastia au ajuns inconstiente la spital. Iaroslav, in schimb, a disparut. Nu il gaseau pe nici o lista si nu stiau nimic despre el. Pentru ca nu putea sa paraseasca spitalul, din “motive de securitate” stupide, Irina a trimis rudele sa il caute pe la morga. Dupa lungi cautari, au gasit corpul nr. 5714, care corespundea descrierii. Irina a fugit din spital si si-a gasit fiul cu doua urme de glont la cap, amandoua umplute cu ceara. Prietenii Irinei i-au explicat ca dimensiunea urmelor de glont era prea mare si nu fusese tras cu pistolul, iar teroristii ceceni nu aveau decat pistoale. Irina nu a putut sa afle informatii despre testele balistice, pentru ca aceste informatii erau trecute ca “strict clasificate”, iar in registrul de la morga cauza mortii fusese trecuta cu creionul “rana de glont”. Autoritatile anuntasera ca doar patru persoane au fost ucise de glontele teroristilor ceceni. Iaroslav era a cincea persoana impuscata, dar mai tarziu, Irina nu il regasea in nici un registru. Era practic ca si inexistent, pentru ca, potrivit autoritatilor, baiatul nu se aflase in teatru in timpul atentatului. Lupta cu autoritatile este una inutila, considera Irina: “baiatul meu a murit impuscat de un militar rus si nimanui nu ii pasa de asta”. Musamalizarea nu este un obicei rar in Rusia, dimpotriva, este folosita mereu, de la micile la marile structuri sociale. In Rusia, totul este un “fals strigator la cer”.
***** Politkovskaia vorbeste si despre puterea pe care banii o au in Rusia:
In Rusia, noi spunem ca acolo unde vorbeste banul, nu-l poate reduce nimeni la tacere.
***** Mafia este o forta care a acaparat inclusiv politia. Potrivit jurnalistei, verdictele sunt, in cele mai multe cazuri, comandate de sus. Persoane vinovate de crime sunt scoase pana la urma eroi nationali si sunt decorati. Pentru a da tarii un vinovat, atunci cand nu se gaseste unul, se inventeaza. Oameni nevinovati ajung in inchisoare sau in spitale psihiatrice fara sa aiba dreptul la un proces cinstit.
***** De asemenea, mass-media este partinitoare cu cei care detin puterea. Uneori, pentru avantajele pe care le are, alteori pentru ca, pur si simplu, jurnalistilor le e frica sa vorbeasca. Autoarea cartii este una dintre cei curajosi. Ea a avut curajul sa scrie si aceasta a costat-o viata. In 2006, trupul neinsufletit al Annei Politkovskaia a fost gasit in liftul blocului in care locuia. Fusese impuscata. Desi identificat, asasinul nu a fost inca prins.
***** Cartea mi-a placut din doua motive. In primul rand, pentru ca prezinta realitati din Rusia, pe care autoritatile si mass-media moscovita incearca sa le ascunda. Initial, am fost dezamagita, ma asteptam ca Putin sa fie prezent direct in text desi autoarea avertizeaza in Introducere ca aceasta nu este o analiza a politicii lui Putin. Cacarterizarea lui Putin reiese indirect din text, prin intermediul oamenilor care au suferit din cauza deciziilor lui. In al doilea rand, reportajele ei sunt de o adevarata calitate jurnalistica. Asa cum afirma si Costi Rogozanu, este pacat ca noi in Romania ne poticnim in nimicuri si ne multumim cu o mass-media mediocra. Adrian Ciubotaru puncteaza si el cateva aspecte legate de aceasta carte. Nu am avut cum sa surprind toate aspectele prezentate asa ca puteti comanda cartea si pe net. Recomand Rusia lui Putin mai ales voua, prezenti sau viitori jurnalisti.
Subiecte: _Autor: Anna Politkovskaia, _Comentator: Loredana Modoran | Nici un comentariu »
Haruki Murakami – Underground. Atentatul de la Tokio si spiritul japonez
Articol postat de Alex Sima
Autor: Haruki Murakami
Titlu: Underground. The Tokyo Gas Attack and the Japanese Psyche (tradus in: Underground. Atentatul de la Tokio si spiritul japonez); Initial au fost 2 volume aparute separat (Underground si The Place that was Promised) ce au fost apoi unite in cel de fata.
A aparut in anul: 1997 la ei si in 2008, la noi.
***** Atacul cu gaz sarin in reteaua metrourilor din Tokio, in 1995, a socat la vremea respectiva. Acum, ca si alte atentate, a devenit o amintire vaga, indepartata, iar pentru unii poate nici atat.
***** Undergound a fost structurata interesant si mi-a adus aminte de doua filme ce trateaza subiecte asemanatoare: Babylon si Vantage Point. Ele se leaga intr-un fel de aceeasi conexiune dintre violenta si spiritualitate. Dar asemanarea cea mai mare vine din reteta folosita: Se iau cateva persoane, se prezinta povestea separata a acestora, iar in cele din urma ne dam seama de legatura invizibila care le-a unit tot timpul, in cazul de fata atentatul cu gaz sarin de la metrou. Un maestru jurnalist, Haruki Murakami face acest lucru intervievand victimele care au supravietuit atentatului si pe atacatori, membri ai sectei Aum, dar si familiile acestora si psihologii care ii trateaza.
***** Haruki Murakami ajunge in cele din urma la o concluzie cinica:
Sistemul societatii japoneze de gestiune a situatiilor de criza este gaunos si deficitar.
***** De asemenea, el analizeaza cauzele atentatului, mergand adanc in istoria tarii sale. Situatia lui Asahara Shoko si lupta lui cu sistemul a fost provocata de felul in care societatea si conducatorii sai i-au catalogat drept miscare antisociala pe cei care s-au adunat incercand sa isi traiasca viata dupa propriile valori. Iar ascunderea acestor elemente si a propriilor defecte duce la o musamalizare a istoriei, la o restrictionare a documentelor la care guvernul recurge pentru a trece mai repede de crize. Dar facand aceasta, societatea nu mai are cum sa invete din puterea exemplului. Nu are cum sa evite repetarea greselilor propriului trecut, pentru ca nu le cunoaste. Murakami face o paralela interesanta intre anii razboaielor mondiale si perioada de acum, insistand mai ales pe modul in care armata se comporta. In timp ce “soldatii obisnuiti” isi dau vietile, de multe ori din cauza greselilor comandantilor, cei din urma cauta metode de a fugi de responsabilitati. Se refuza acceptarea infrangerii si se tainuiesc greselile, pentru a scapa de pedepsele personale. In schimb, aceste actiuni se rasfrang asupra unui grup mare de oameni, care platesc in locul “cadrelor superioare”.
***** Daca Murakami nu judeca in Underground si nu pleaca cu idei fixe, el ne prezinta in schimb toate elementele necesare pentru a ne cladi propriile impresii despre ce s-a intamplat cu adevarat in subteranul metroului japonez si despre lucrurile care au dus la aceasta tragedie.
***** Insa e greu chiar si asa sa concepi ce fel de persoane sunt cei ce fac parte din secta Aum. La prima vedere ei reprezinta genul de oameni specifici sectelor. Fie ca sunt in varsta si odata cu apropierea mortii au un sentiment de neimplinire spirituala si vor sa isi caute mantuirea, fie ca sunt tineri rebeli, au in comun acelasi lucru. Pasarea propriilor vieti unui “guru”, care sa ia deciziile in locul lor. Il privesc cu o admiratie netarmurita si nu-si pun intrebari cu privire la ce anume il face sa detina adevarul absolut.
***** Aproape de fiecare data insa, acesti lideri iluminati sunt tulburati psihic, ei neavand iesit din comun decat o capacitate de a juca o piesa de teatru, de a deveni cameleonici. Se folosesc de ea pentru a-i atrage pe altii si a se folosi de ei. Indiferent daca ei cred ceea ce spun sau nu, in majoritatea cazurilor conducatorii sectelor nu respecta nici ei ceea ce “propovaduiesc”. Daca arunca si putina Yoga, ca sa faca dovada faptului ca apartenenta la secta duce la o viata mai buna si mai sanatoasa, au sanse si mai mari sa isi atraga adepti. In cazul Aum, violenta era la ordinea zilei atat pentru cei din interiorul sectei cat si pentru cei ce erau atacati pentru ca o criticau. Droguri, electrosocuri, abuzuri sexuale, rapiri, crime cu sange rece, nimic nu era pus la indoiala, pentru ca asta era vrerea lui Asahara.
***** Paradoxal e faptul ca din grupare nu lipseau persoanele cu o inteligenta iesita din comun. Dar raspunsul e poate unul simplu. Acestia sunt genul de oameni care isi pun intrebari cu privire la sensul vietii, la destinul lor, la menirea lor. Desi ei au abilitati extraordinare, le lipseste ceva esential, la fel ca unor oameni indragostiti nebuneste. Capacitatea de a discerne exact realitatea de fantezie. In felul acesta, naivitatea si dorinta lor disperata de a cauta ceva superior ii arunca in capcana.
***** De multe ori, ochii li se deschid prea tarziu. Iata ce spune unul din adepti dupa ce a asistat la procesul lui Chizuo Matsumoto (numele real al lui Asahara):
Mi s-a intors stomacul pe dos cand am vazut comportamentul lui din sala de judecata. M-a dezgustat, ba chiar am vomitat la propriu. Am avut un sentiment de tristete. […] Oricat de groteasca mi s-ar parea imaginea lui Asahara, nu pot sa-mi iau ochii de la el. Nu pot sa nu-l iau in seama.
***** Ma intreb ce ar fi fost daca la noi, in loc sa se foloseasca de dorinta animalica si de sex, Misa s-ar fi folosit de instinctele violente si de frustrarea romanilor. Daca in loc de un “lider” axat pe placere, ar fi fost unul axat pe distrugere, oare nu am fi fost si noi in acelasi pericol ca japonezii? Oare lucrul acesta nu e posibil in viitor? In fond, avem aceleasi probleme de baza ca si ei.
***** Autorul japonez dezvaluie in Underground simptome ce ar trebui sa ne fie bine cunoscute:
***** – Ambulanta care nu mai vine si un om moare din cauza asta;
***** – Doctorii care nu stiu ce sa faca din cauza incompetentei sau sunt indiferenti;
***** – Bosorogii bogati cu amante tinere care golesc magazinele de lux;
***** – Nepotism in obtinerea slujbelor bune;
***** – Desi politia a fost anuntata dinainte de posibilitatea atentatelor, nu a facut nimic pentru ca cei vizati pana atunci de atacurile sectei faceau parte din “opozitie”;
***** Aceste lucruri ataca psihicul oamenilor obisnuiti zi de zi. Uneori ele se revarsa in izbucniri de furie. Cu putina carisma si abilitate, un “sef de secta” poate canaliza aceste impulsuri pentru a-si indeplini propriile obiective. Guru Asahara al sectei Aum a facut acest lucru nu numai in atentatul din Tokio, ci in multe alte randuri, dar acestea nu sunt cunoscute pentru ca nu au implicat un numar atat de mare de persoane.
***** Noua ne lipsesc insa anumite trasaturi, cum ar fi respectul deosebit al japonezilor fata de munca (culcat la 22:00, trezit la 05:00, programul incepe la 09:00 ei sunt la birou de la 07:30) asa ca s-ar putea sa nu fim la fel de hotarati in actiunile intreprinse. Dar citind aceasta carte nu pot sa nu privesc altfel calatoria cu metroul bucurestean. Nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc uneori la continutul plasei celui ce sta jos pe locul din fata mea. Poate fi o colectie de legume sau la fel de bine gaz sarin sau o bomba. Zilnic insa ramanem indiferenti la aceste posibilitati pana in momentul in care ele devin realitati.
***** Daca vreti sa cititi o carte tulburatoare a celui mai bine vandut autor japonez al tuturor timpurilor, o puteti comanda online cat mai e oferta (40 lei) sau puneti mana si cautati-o in librarii. Sunt 615 pagini de literatura buna care or sa puna rotitele in miscare.
Subiecte: _Autor: Haruki Murakami, _Comentator: Alex Sima | 3 Comentarii »
Editura Teora e putreda la fundatie
Articol postat de Alex Sima
***** Mi-am cumparat de la ei A doua trilogie a Fundatiei, cu 3 parti scrise de Gregory Benford, Greg Bear si David Brinn. Saga Fundatiei si Robotilor numara cam 15 carti cu totul, si le-am citit pe toate. Asa ca aceasta aditie, aparuta prin 2006, m-a umplut de fericire. Vrand nevrand, trebuie sa recunosc faptul ca uneori apar carti bune la Teora. Dar aici se opresc partile bune si incep partile rele.
***** 1. Citeam de zor la primul volum, Teama Fundatiei de Benford, actiune de zile mari, scrisa excelent, printre cele mai bune carti pe care am pus mana anul asta. O incercare de asasinat a eroului principal (Hari Seldon), adrenalina, dau pagina, citesc de zor, dau pagina citesc de zor… si hopa, cand sa vad daca scapa sau nu, carticica mea pretioasa sare de la pagina 224 pana la 241. Am crezut ca le-au schimbat ordinea cumva la tiparire si m-am apucat sa caut disperat. Vroiam sa vad neaparat ce se intampla, nu putem trece pur si simplu peste. Ma simteam nervos si frustrat. 17 pagini lipsa… Nu ma intereseaza ca sunt 470 cu totul. Ma intereseaza sa vad ce se intampla. Ca de asta e carte.
***** Mi-am intrerupt nervos lectura, nu aveam net, plecasem in vacanta cu gandul ca o sa citesc. Nu puteam trece mai departe, nu puteam citi celelalte parti fara sa aflu deznodamantul. O saptamana, pana sa revin la “locul de munca”, am injurat printre dinti in fiecare zi cand vedeam cartea pe masa.
***** Noroc ca atunci cand m-am intors am gasit pe internet manuscrisul original in engleza si am umplut golul, pentru ca altfel nu cred ca as fi reusit sa citesc aceasta capodopera. Si nu exagerez. Mi-a placut mult, poate si pentru ca a umplut un gol, a raspuns la niste intrebari pe care le aveam. Pentru cei care sunt familiari cu Fundatiile, probabil si voi le aveti iar daca n-ati citit inca aceasta trilogie aparuta dupa moartea lui Isaac Asimov, ar cam fi momentul sa o faceti. Si nu uitati, verificati cartile cand le cumparati. Daca sunt de la Teora, au pagini lipsa.
***** 2. Pe coperta primului volum sunt scrise niste tampenii. Nu aveam cum sa-mi dau seama de asta inainte sa termin de citit cartea. De unde deduc si ca cel care a scris aceste fraze nu s-a sinchisit sa purceada la lectura. Si ca celor de la Teora nu le pasa daca au descrieri stupide.
Destinul si puterea cruda si arbitrara a Imparatului l-au propulsat impotriva vointei sale in functia de prim-ministru al Imperiului.
Unu la mana, asta cu destinul si puterea cruda ma face sa ma gandesc ca autorul mananca telenovele pe paine. Doi la mana, nu Imparatul l-a propulsat, ca saracul nu avea puterea sa faca asta. El doar l-a sustinut. E o diferenta. Trei la mana, desi la inceput nu a vrut asta, catre final musiu Hari Seldon a lucrat activ ca sa obtina postul.
Romanul incepe cu Hari Seldon pregatindu-se sa-si paraseasca postul de profesor si sa preia sarcina aproape imposibila a guvernarii a celor 25 milioane de lumi populate, de pe Trantor, planeta blindata de otel.
Iar ma iei nene/tanti cu blindari de otel la sentiment? Cum pusca mea sa fie 25 de milioane de lumi populate pe o singura planeta? Daca ziceai matale “sarcina guvernarii de pe Trantor a celorlalte nspe planete” era altceva. In plus, nu se pregatea deloc pentru asta, pentru nu era treaba lui sa guverneze 25 milioane de planete. A lui era sa guverneze Trantorul. Cat de idiot sa fii sa nu-ti dai seama ca un om nu poate guverna 25 milioane de lumi?
Cu ajutorul lui Dors, frumoasa lui nevasta modificata genetic […] Seldon isi dezvolta stiinta care va transforma istoria.
Asta e cireasa de pe tort. Duduia e ROBOT, nu modificata genetic. Aici nu e X-Man, e Fundatia. Si stiinta lui, care se cheama psihoistorie, nu va modifica istoria, ci viitorul, pe care il poate prezice folosind istoria.
***** 3. Si daca nu aveam motive suficiente, am incercat sa intru la ei pe site sa-mi exprim nemultumirea. Serviciu de PR? Ce gluma buna.
– Un site antic, facut probabil prin 95 si nemodificat de atunci. Cel putin asa arata. Cu o gramada de spam pentru motoarele de cautare. Ca deh, noi suntem editura tare domle si vrem sa avem trafic si sa angajam oameni competenti.
– Folosirea intr-o fraza a unor cuvinte scrise partial cu diacricite, adica pe acolo pe unde si-a adus aminte cel care a scris sa le puna. O exprimare de bolovan. Si “minim unu bucata” ma unge pe suflet:
Cum sa începeti?
Vizitati libraria selectând cartile dorite din lista de produse;
Alegeti cartile, una câte una. Descrierea cartii va ofera detalii suplimentare;
Alegând produsele pe care doriti sa le cumparati, va formati cosul de cumparaturi al unei comenzi (Cosul de Cumparaturi);Cum sa procedati?
Pentru cartile selectate, introduceti cantitatea dorita (minim 1 bucata);
Mi-e scarba. De modul in care unii oameni se prefac ca stiu despre ce vorbesc/scriu. De modul in care Teora a ales sa se ocupe de aceste carti. De profesionistii de la Teora. Mi-e scarba de Teora in general. Cu investitii in oameni cu valoare, in cativa ani poate or sa-si schimbe imaginea. Dar ma indoiesc ca le pasa.
Subiecte: _Autor: Gregory Benford, _Comentator: Alex Sima, Edituri | 12 Comentarii »
Norman Spinrad – Visul de fier
Articol postat de Alex Sima
Autor: Norman Spinrad
Titlu original: The Iron Dream
La noi: Visul de fier – Cel mai bun roman al lui Adolf Hitler
sau
Adolf Hitler – Stapanul Svasticii
Aparuta in anul: 1954 la ei si 1994 la noi.
***** Nu stiu cine au fost cei care au lucrat la editarea romanului de fata, dar n-au facut o treaba prea buna. Nu stiu nici daca domnul Stoian, care e trecut ca traducator, a avut ceva de spus aici. Ca sa fiu clar: Spinrad a scris o carte fictiva, despre un Adolf Hitler alternativ, care a scris la randul lui o carte. Scriitorul nu prezinta decat putine detalii despre caracterul Adolf, trecand apoi in mod direct la nararea cartii din carte. Cei de la Nemira au lasat o ceata groasa sa cada asupra autorului cartii in sine, si daca nu stiam despre ce e vorba si nu faceam putina cercetare, ramaneam cu intrebarile astea mult si bine.
***** Cat despre carte in sine, e atat de subtila incat poate parea nereusita celor care nu sunt atenti. Spinrad isi imagineaza cum si-ar fi expus Hitler ideile daca n-ar fi apucat pe calea reala, ci pe una imaginara, de scriitor.
***** Caracterul principal intruchipeaza idealul de rasa superioara, iar mutantii reprezinta rasele contaminate de impuritati. Tehnica avanseaza si ea si ii ajuta pe blonzi, in acelasi mod in care pe romani ii ajuta raul si ramul. Norman e extrem de grafic in descrierile sale, matele si sangele zburand in timpul luptelor mai ceva decat in Grindhouse-ul lui Tarantino.
***** Pana una alta, o lectura ce poate arata oricui o frantura din ceea ce a fost in mintea nazistului psihotic. O carte pe care daca o citesti, s-ar putea sa te gandesti de 2 ori inainte de a avea apucaturi rasiste.
Subiecte: _Autor: Norman Spinrad, _Comentator: Alex Sima | 4 Comentarii »
