![[Valid RSS]](/pictures/valid-rss.png "Validate my RSS feed")
“Cronici din San Francisco” de Armistead Maupin
Articol postat de Agentia de carte
Marţi, 26 iunie 2012, ora 18:00, la Librăria Bastilia din Bucureşti va avea loc lansarea romanului “Cronici din San Francisco” de Armistead Maupin, Editura Philobia. Vor participa: Florin Buhuceanu, Raluca Bibiri, Bogdan Ghiu, Liliana Popescu, Andreea Bibiri şi Bianca Biagini.
În cadrul acestui eveniment, cei prezenţi vor asista şi la un fragment din performance-ul “După Traian şi Decebal: din filele istoriei gay în România”, un spectacol de Mihaela Michailov şi Paul Dunca. De asemenea, fragmente din volum vor fi citite/interpretate de actorii Andreea Bibiri, Carmen Teodorescu, Oana Tudor, Radu Romaniuc, Virgil Aioanei.
Armistead Maupin s-a născut la Washington la 13 mai 1944 şi este un cunoscut scriitor american. În 1971, el se mută în San Francisco şi cinci ani mai târziu devine celebru pentru foiletonul pe care îl scrie pentru cotidianul “The San Francisco Chronicle”. Scurtele povestiri în foileton vor fi mai târziu publicate în şase volume tipărite, sub titlul “Cronicile din San Francisco”. Cărţile se bucură de un succes imediat şi ajung să fie vândute în şase milioane de exemplare în întreaga lume. Din 1993, cărţile sunt transpuse şi într-o miniserie de televiziune, cu titlul “Poveştile oraşului”.
vizualizari: 70
Subiecte: Stiri | Comments Off on “Cronici din San Francisco” de Armistead Maupin
“Lobby pentru Nicolau: Depolitizaţi TVR!”
Articol postat de Agentia de carte
Regizorul Cornel Mihalache a trimis o scrisoare deschisă adresată clasei politice din România prin care solicită depolitizarea Televiziunii Române, prin numirea în funcţiae de preşedinte al acestei instituţii pe Valentin Nicolau. Redăm scrisoarea deschisă, publicată la pagina web: http://www.corectnews.com/social/lobby-pentru-nicolau-depolitizati-tvr
“Scrisoare deschisă
Onorabilei clase politice din România
Iunie 2012, de Sânziene
În acest ceas în care vă încordaţi forţele pentru a numi un nou Consiliu de Administraţie pentru instituţia noastră, după o lege veche şi după o rânduială precară a unui Parlament în continuă mişcare de du-te-vino, în care stânga-dreapta, sus-jos, alb-negru, bine-rău au devenit noţiuni aleatorii, vă solicităm un minut de atenţie.
Noi am făcut primul pas. Noi am ales. Noi am reuşit un vot clar, fără dubii electorale. Noi am ales pe cine să ne reprezinte. Voi veţi numi astăzi pe cine să vă reprezinte. Voi vorbiţi de depolitizarea Televiziunii publice. Aveţi ocazia să demonstraţi asta. Vă puteţi numi valorile pe locurile din acest nou Consiliu astfel încât cel care îl şi ne va conduce să fie dintre cei doi pe care noi, într-un efort de coagulare, i-am votat.
Noi aşa credem, că votul nostru a fost o coagulare de mândrie, o reacţie de respingere a atacurilor pe faţă sau pe dedesubt asupra instituţiei Televiziunii publice. Noi am avut un manager care a condus bine şi l-am vrut înapoi. Şi l-am votat cu un scor fără precedent.
Şi am făcut asta nu din disperare, nu din teamă, ci din dorinţa de a munci, de a ne reconsidera pe noi în oglinda noastră, de a reconstrui ce încropiri politice au distrus.
Noi suntem oglinda societăţii. Noi suntem România în mic. Tot ce se întâmplă între voi, cei care conduceţi România mare (vorba vine, că o fragmentaţi zilnic, lent, dar cu sârguinţă), toate cutremurele dintre voi nasc tsunami-uri care lovesc în turnul nostru de televiziune. Se desfiinţează şi se reînfiinţează guverne, se clatină preşedinţii, parlamentarii fug căutând adăpost. Ideologii contrare devin posibile, ideologii de intendenţă dispar, cumetriile rămân.
Într-o societate în care au ajuns toţi să dea cu pietre în toţi, fiecare în celălalt, e absurd să mai întrebi cine ridică primul piatra. De aia consideraţi Televiziunea o curvă.
Noi vrem să muncim pentru societate şi voi vreţi să ne desfiinţaţi. Voi ştiţi întotdeauna mai bine ce vrea această societate românească. Voi, care aţi compromis până şi culorile, şi portocaliul, şi roşul, şi verdele, şi albastrul, şi violetul. Voi, care vreţi de fiecare dată când veniţi la putere o societate monocoloră, cu ochelari monocolori pe nas. Şi ne coloraţi întâi pe noi, Televiziunea publică. Neînţelegând că nu se poate trăi decât în complementaritate, că roşul nu e roşu dacă nu există verde. Că portocaliul nu trăieşte dacă nu există albastru. Noi vrem lumină, şi voi ne arătaţi întunericul.
Noi vrem ca în fruntea valorilor voastre, numite de Voi în locurile dispuse de lege, să fie ce credem noi acum că ne trebuie şi l-am votat: un manager. Pe deasupra şi artist. Pe deasupra şi om care cunoaşte această instituţie: Televiziunea publică. Aveţi ocazia să începeţi depolitizarea. Puneţi-vă oamenii numiţi să-l voteze Preşedinte Director General în Consiliul de Administraţie al Televiziunii publice pe cel pe care noi l-am ales: Valentin Nicolau.
Cornel Mihalache, regizor”
vizualizari: 86
Subiecte: Stiri | Comments Off on “Lobby pentru Nicolau: Depolitizaţi TVR!”
“Dune” de Frank Herbert
Articol postat de Agentia de carte
“Dune”, cea mai cunoscută serie a SF-ului din lume, revine la Nemira într-o ediţie de excepţie. Editura Nemira va publica până la sfârşitul anului, în ediţie copertată şi într-o prezentare cu totul specială, toate cele şase volume pe care le cuprinde Saga lui Frank Herbert. Până acum au aparut deja primele două volume: ”Dune” şi ”Mântuitorul Dunei” (traducere de Ion Doru Brana).
“Dune” de Frank Herbert
Triumf suprem al imaginaţiei, acţiunea romanului cu care se deschide seria Dune, vândută în milioane de exemplare în lumea întreagă, se desfăşoară pe planeta Arrakis, unde Paul Atreides se va transforma în misteriosul Muad’Dib. Eroul se va răzbuna pe cei care i-au trădat familia și va împlini cel mai vechi și cel mai arzător vis al omenirii.
Combinaţie uimitoare de aventură, spirit mistic și forţă vizionară, prima carte din cea mai importantă serie din literatura SF este o lectură obligatorie pentru cititorii de toate vârstele.
„Cel mai important roman SF din toate timpurile. Este convingător, puternic, genial.“ Robert A. Heinlein
„Un unicat în literatura science fiction… Nu se compară cu nimic, poate numai cu Stăpânul inelelor.“ Arthur C. Clarke
„În străfundul inconștientului său, omul are întipărită nevoia de a descifra universul în termenii logicii. Numai că universul real este întotdeauna cu un pas înaintea logicii.“ Frank Herbert
“Mântuitorul Dunei” de Frank Herbert
Scriitorul american crede că natura umană, cu plusurile şi minusurile ei, nu se va sfârși niciodată. Ea este forţa care duce mai departe istoria. Acesta este mesajul pe care îl descifrăm în al doilea volum din seria Dune. În Mântuitorul Dunei, Frank Herbert rafinează şi îmbogăţește universul înfăţișat în prima carte. Știinţa, religia și arta se amestecă tulburător într-o poveste fără rival.
„Seria Dune este portretul unei societăţi închipuite, cea mai bogată frescă zugrăvită vreodată de un scriitor SF, și totodată o poveste care te cucerește prin acţiune și prin reflecţiile filozofice. Dune este un fenomen incredibil în literatura science fiction.“ Washington Post
Frank Herbert (1920-1986) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi scriitori de SF din lume, este scriitorul care a creat cea mai iubită poveste SF a tuturor timpurilor: Dune. Opera sa se numără printre scrierile clasice din literatura ştiinţifico-fantastică. Romanul Dune, primul din seria omonimă, este cel mai vândut roman SF din toate timpurile. A fost pubilcat serializat în revista Analog, în 1963 şi 1965, câştigând Premiul Nebula şi Premiul Hugo (1965). Cartea a cucerit imediat şi critica de specialitate, şi publicul larg, devenind din ce în ce mai populară. După Dune, au urmat romanele Mântuitorul Dunei (1969) şi Copiii Dunei(1976), care a devenit primul hardcover bestseller din istoria literaturii SF. Seria a continuat cu Împăratul-zeu al Dunei (1981), Ereticii Dunei (1984) şi Canonicatul Dunei (1985).
În 1984, a ajuns pe marile ecrane filmul Dune, regizat de David Lynch şi produs de Universal Pictures, iar mai târziu seria a stat la baza mai multor ecranizări. După moartea autorului, care plănuia să continue cu un alt roman, Brain Herbert şi Kevin J. Anderson aveau să continue opera lui Frank Herbert scriind seriile Prelude to Dune (House Atreides – 1999, House Harkonnen – 2000,House Corrion – 2001), Legends of Dune (The Butlerian Jihad – 2002, The Machine Crusade – 2003 şi The Battle of Corrin– 2004) şi Heroes of Dune (Paul of Dune – 2008, The Winds of Dune – 2009, Sisterhood of Dune – 2012).
Frank Herbert avea o personalitate multiplă, cu un mod complex de gândire, iar opera sa de căpătâi reflectă în bună masură însuşi modului său de a fi. Chiar dacă romanele care alcătuiesc seria Dune sunt scrieri clasice, structurate pe mai multe niveluri de întelegere, seria se dovedeste una dintre cele mai complexe opere SF scrise vreodată. Curiozitatea şi spiritul independent caracteristice lui Frank Herbert i-au creat acestuia multe probleme înca din prima parte avieţii şi l-au pus în situaţii dificile mai târziu. De pildă, cel ce avea să devină autorul celui mai important roman SF nu şi-a absolvit liceul, deoarece dorea să înveţe doar ceea ce-l interesa cu adevărat şi a refuzat sa urmeze anumite cursuri obligatorii. La maturitate, Frank Herbert s-a străduit o perioada îndelungată să-şi încropească o existenţă normală, trecând de la un serviciu la altul şi mutându-se dintr-un oraş în altul. A fost atât de independent încat chiar a scris numai ceea ce a simţit că trebuie să scrie.
În 1952 a apărut în Startling Stories prima povestire science fiction a lui Frank Herbert, Looking for Something. Cariera sa de romancier a început însă abia odată cu publicarea cărții The Dragon in the Sea în 1955, carte în care a folosit mediul unui submarin din secolul al XXI-lea pentru a explora judecata sănătoasă și nebunia. Cartea a prezis conflicte globale pe tema producerii şi consumului de petrol, având succes la critică, dar nu și în rândurile cititorilor.
Pentru documentarea şi elaborarea seriei Dune a lucrat începând cu 1959, neîntrerupt, timp de 6 ani, însă, după toate aceste sacrificii şi frământări, a primit refuzuri din partea a cel puţin douăzeci de editori. Înainte de a respinge manuscrisul, un editor a răspuns, profetic: “S-ar putea să fac greșeala deceniului, dar…”. Mult mai lungă decât se obișnuia pe atunci pentru science fiction-ul comercial, cartea Dune a fost serializată în revista Analog în două părți (Lumea Dunei și Profetul Dunei), în 1963 și 1965.
Herbert a declarat într-un interviu luat de Willis E. McNeilly, că originile romanului Dune se regăsesc în munca desfășurată pentru a scrie un articol pe tema dunelor de nisip în Oregon Dunes National Recreation Area de lângă Florence, Oregon; el s-a implicat prea mult și a sfârșit prin a scrie mult mai mult decât un simplu articol. Articolul nu a fost scris niciodată, dar a servit ca sursă pentru ideea care a dus la Dune.
Soţia sa, Beverly Ann Stuart, a fost pentru Frank Herbert sprijinul fără de care nu ar fi fost capabil să se dedice în întregime carierei scriitoricești. Aceasta a renunţat la propria sa carieră literară, alegând să muncească pentru acoperirea cheltuielilor familiei, acordându-i astfel lui Frank întreaga libertate de creaţie de care avea nevoie. În fond, cei doi au format o adevarată echipă, Beverly fiind cea care i-a redactat aproape toate scrierile. Cei doi au trăit o poveste de dragoste remarcabilă şi tragică în acelaşi timp, iar moartea prematură a soţiei i-a lăsat lui Frank Herbert un gol imens în suflet, modificând chiar, într-un fel, cursul unuia dintre romanele din ciclul Dune: Canonicatul Dunei. 1984 a fost un an tumultuos în viața lui Herbert.
În același an în care murea soția sa, cariera sa cunoștea o ascensiune fulminantă odată cu lansarea ecranizării lui David Lynch, Dune. În ciuda așteptărilor mari, a bugetului ridicat și a unei distribuții de primă mână, filmul a primit recenzii nefavorabile în Statele Unite. În ciuda acestei reacții dezamăgitoare în America, filmul a cunoscut succesul comercial și de critică în Europa și Japonia.
După moartea lui Beverly, Herbert s-a căsătorit cu Theresa Shackleford în 1985, anul în care a publicat Canonicatul Dunei, care a legat multe fire narative ale seriei. Aceasta avea să fie ultima operă scrisă de Herbert (antologia Eye a apărut în același an, iar Man of Two Worldsîn 1986). A murit în urma unei masive embolii pulmonare în timp ce se afla în convalescență după operația de cancer de pancreas, pe 11 februarie 1986, în Madison, Wisconsin, la vârsta de 65 de ani.
În total, Frank Herbert a scris aproximativ 30 de cărţi şi antologii de povestiri, incluzând aici şi cele 6 carti din seria Dune. Toate au devenit bestselleruri internationale. A colaborat, împreuna cu Bill Ransom, la romanele Incidentul Iisus, Efectul Lazăr şi Factorul Înălţare, iar ultimul sau roman publicat, Man of Two Worlds, a fost scris împreună cu fiul său, Brian.
Deşi apărută cu multe decenii în urmă, Dune este mai actuală şi mai populară ca niciodată, noii cititori descoperind mereu alte şi alte înţelesuri. A fost tradusă în zeci de limbi şi s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare.
vizualizari: 60
Subiecte: Stiri | Comments Off on “Dune” de Frank Herbert
A. P. Cehov – Livada de visini, Unchiul Vanea si alte piese de teatru
Articol postat de Adriana Gionea
Autor: A. P. Cehov;
Titlu: Livada de visini, Unchiul Vanea si alte piese de teatru;
Cand mi se face dor de clasici, piesele scrise de Cehov sunt primele alegeri. Am fost incantata cand am redescoperit Livada de visini, Pescarusul sau Unchiul Vanea. Acest volum include si piesele de mici dimensiuni, mai putin cunoscute, dar la fel de acaparante pentru spectatorul care va cauta cu aviditate noi bijuterii in cufarul dramaturgiei ruse. Va invit sa cititi recenzia pe site-ul librariei Elefant.ro
| Autor: | A. P. Cehov | An aparitie: | 2008 (actuala editie) |
| Titlu: | Livada de visini, Unchiul Vanea si alte piese de teatru | Pret: | 15 RON |
| Nr. pagini: | 768 | Editura: | Minerva |
Subiecte: _Autor: Cehov, _Comentator: Adriana Gionea, Editura: Minerva, Libraria: Elefant.ro | Nici un comentariu »
“Trebuie doar să descopăr şi să brevetez formula înmulţirii timpului”
Articol postat de Agentia de carte
Bianca Boeroiu, cunoscută până de curând ca artistă ceramistă din noul val, acum reprezintă un nume de luat în seamă şi în cinematografia din România, ca make-up artist. Cel de-al doilea film în care a lucrat, “Loverboy”, în regia lui Cătălin Mitulescu, i-a adus deja o nominalizare la premiile Gopo. Dorina Cioplea a dialogat cu Bianca Boeroiu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre cum împacă cele două domenii, ceramica şi make-up-ul, şi ce presupune fiecare dintre ele.
Eşti cunoscută ca artistă ceramistă iar lucrările tale au fost expuse atât în ţară cât şi peste hotare. Cu toate acestea, de ceva timp te regăseşti şi în industria cinematografică românească, ca make-up artist. Când a început această pasiune şi cum s-a dezvoltat ea?
A început acum 3 ani, când mi s-a propus proiectul “Eu când vreau să fluier, fluier”, în regia lui Florin Şerban. Am răspuns acestei provocări cu un entuziasm oarecum inconştient. Nu aveam experienţa domeniului cinematografic şi stăpâneam doar câteva idei teoretice despre ceea ce înseamna continuitate, scenariu în ordine cronologică, decupaj etc. Succesul de care s-a bucurat acest film a constituit un impuls pentru mine, mai cu seamă că am fost singura reprezentantă a departamentului, în condiţiile în care orice debut ar trebui să se facă în rolul de asistent al unui make-up artist cu experienţă. Şi această reuşită se datorează unui regizor de excepţie şi a unui script supervisor pe măsură.
Anul acesta ai fost nominalizată la Premiile Gopo pentru cel mai bun machiaj, pentru filmul “Loverboy”, în regia lui Cătălin Mitulescu. Cât de importantă este o astfel de nominalizare pentru tine şi câtă muncă se află în spatele ei?
Într-adevăr, nominalizarea a fost o mare surpriză şi o mare bucurie în acelaşi timp. Spun surpriză pentru că nu mă aşteptam să fiu nominalizată după al doilea film din cariera mea. ”Loverboy” a fost destul de solicitant pe partea de make up: tatuajele făcute în fiecare zi, răni, vânătăi etc. Dar se pare că acest efort nu a trecut neobservat şi am avut confirmarea faptului că îţi este răsplătit într-un fel sau altul.
Ce presupune de fapt munca pe un platou de filmare? Cred că ai foarte multe amintiri mai mult sau mai puțin plăcute din diferite proiecte și locații. Povestește câteva dintre cele mai ieșite din comun.
Munca pe platoul de filmare presupune, în primul rând, o strânsă colaborare între departamente. Altfel nu funcţionează şi acest lucru se va oglindi în rezultatul final. Atunci când vorbim despre un lung metraj lucrurile devin şi mai complicate, ţinând cont de perioada relativ lungă de filmare. Trebuie să-ţi readaptezi ritmul de viaţă în funcţie de proiect. 
Orice moment de relaxare sau neatenţie se poate traduce în erori de continuitate, deseori imposibil sau foarte dificil de corectat. Cât despre amintiri… predomină cele plăcute, încărcate de umor. Altfel nu aş avea motivaţia să continui. Iar cele mai puţin plăcute există şi ele, fără doar şi poate. Ar fi nefiresc să nu existe atunci când eşti pus în situaţia de a-ţi petrece 3 sau 4 săptămâni din viaţă într-un cu totul alt context, alături de oameni care nu-ţi sunt neapărat cunoscuţi, într-o locaţie de regulă îndepărtată de casa ta şi în condiţii meteorologice extreme 
)). Şi nicio situaţie nu seamănă cu alta. Există întotdeauna elementul “surpriză”: locul de cazare, mâncarea, locaţiile, spaţiul în care se presupune că ar trebui să-ţi desfăşori munca în locaţiile mobile şi multe altele. Aşa, ca un exemplu mai ieşit din comun ar fi un scurt metraj filmat în întregime pe o macara, la o înălţime semnificativă. Am şi acum toată admiraţia pentru cei doi actori protagonist, dar trebuie să recunosc că nu am reuşit să-mi înfrâng teama de înălţime, aşa că niciun retuş nu a fost făcut direct pe set
Ce satisfacții îți aduc materialul ceramic și etapele de transformare a acestuia? Dar lucrul ca make-up artist?
Ceramica este şi va rămâne cea mai apropiată sufletului meu. De fapt mi-este foarte dificil să răspund atunci când sunt pusă în situaţia de a-mi ierarhiza pasiunile. Pentru că îmi plac în aceeaşi măsură, dar totuşi ceramica mi-a oferit satisfacţii greu de egalat. Regretul meu e că nu dispun de suficient timp să mă pot exprima pe ambele planuri aşa cum îmi doresc. Ceramica este extrem de ofertantă dar îţi solicită prezenţa permanentă, e un proces complex, aşa cum bine ai spus, în perpetuă modificare. Trebuie să-i fii aproape ca să răspundă pe măsura aşteptărilor tale. Dar rezultatele sunt senzaţionale atunci când ajungi să stăpâneşti varietatea materialelor, să le cunoşti valenţele şi să ştii cum să le exploatezi. Satisfacţia în machiaj apare atunci când întâlneşti situaţii inedite, provocatoare. E un domeniu extrem de complex, de fascinant. Mai ales pe partea de prosthetics, care se manifestă destul de timid la noi în ţară, din raţiuni financiare. Recunosc însă că încerc un sentiment de mândrie atunci când îmi recunosc munca pe ecran )
La fel cum lucrările ceramice sunt ”copiii” tăi, cred că și filmele la care ai pus umărul îți sunt foarte aproape de suflet. Totuși, există un preferat? Sau un film care să te fi solicitat și provocat mai mult ca altele? Dacă da, din ce punct de vedere?
Nu am un palmares atât de bogat, dar pot spune că pe parte de provocare profesională “Loverboy” rămâne în top, iar mai aproape de suflet “Eu când vreau să fluier, fluier”. Am încă în minte ecoul momentelor de mare încărcătură emoţională pe care le-am experimentat cu toţii pe parcursul anumitor secvenţe.
Despre satisfacțiile din cele două domenii în care lucrezi am discutat. Haide să vorbim și despre părțile mai puțin plăcute ale acestora. Care sunt și cât de greu sau ușor ți-a fost să le accepți și să te conformezi lor?
Aici sunt foarte multe lucruri de spus. În domeniul machiajului lucrurile sunt mai clare. Ştii că prestezi un serviciu şi pe lângă satisfacţia rezultatului obţinut există şi o răsplată financiară. Materialele în care investeşti sume semnificative se amortizează în timp. Ceramica se poate vinde sau nu. Iar piaţa de artă în România are de suferit din motive bine cunoscute tuturor. Şi nu poţi face obiecte deosebite fără o investiţie serioasă în materialele aferente. Ca să nu mai vorbim despre dotarea tehnică a unui atelier de ceramică. În cazul meu, o mare parte din câştigul pe machiaj se regăseşte în materialele necesare procesului ceramic. Astfel, preocupările mele se susţin reciproc Lucrurile se deplasează timid către progres, încercăm să atragem atenţia asupra valorilor reale şi am făcut un pas extrem de important prin reabilitarea şi promovarea Galeriei Galateea (Calea Victoriei 132, sector 1, Bucureşti), care este prima galerie din ţară dedicată exclusiv ceramicii contemporane.
Ce crezi că îi rezervă viitorul Biancăi Boeroiu ceramista? Dar make-up artistului?
Nu am veleităţi de prezicător J. Viitorul îl pot intui, cel mult, pe baza unui trecut consistent. Cred că ambele domenii îmi vor oferi în continuare provocări şi satisfacţii deopotrivă. Trebuie doar să descopăr şi să brevetez formula înmulţirii timpului )
vizualizari: 174
Subiecte: Stiri | Comments Off on “Trebuie doar să descopăr şi să brevetez formula înmulţirii timpului”
Shichiro Fukazawa – Balada de la Narayama
Articol postat de Adriana Gionea
Autor: Shichiro Fukazawa;
Titlu: Balada de la Narayama;
Dupa ce a publicat Balada de la Narayama, Shichiro Fukazawa a intrat in randul marilor scriitori japonezi, alaturi de Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima. Urmand traditia autorilor care au contribuit la modernizarea literaturii psihologice nipone, Fukazawa reinterpreteaza miturile si imaginile vechii Japonii. – Citeste tot articolul »
| Autor: | Shichiro Fukazawa | An aparitie: | 2009 (tradusa in limba romana) |
| Titlu: | Balada de la Narayama | Pret: | 19 RON |
| Nr. pagini: | 248 | Editura: | Univers |
Subiecte: _Autor: Shichiro Fukazawa, _Comentator: Adriana Gionea, Editura: Univers | Nici un comentariu »
“Toate cărţile mele au apărut la vremea lor”
Articol postat de Agentia de carte
La începutul lunii iunie 2012, scriitoarea Katia Nanu şi-a lansat la Galaţi, în cadrul Festivalului Naţional de Carte „Axis Libri”, romanul „Registrul de gardă”, Editura Naţional. Katia Nanu are experienţa a peste 20 de ani de presă scrisă şi a publicat 19 volume de proză, eseu şi versuri pentru copii. Un interviu realizat pentru AgentiadeCarte.ro de Nicoleta Onofrei.
Cea mai nouă carte a dvs., „Registrul de gardă”, se derulează filmic, cadrele se interpun limpede, imaginile şi dialogurile sunt reale. (Mi-a amintit de stilul, „reportajele”, lui Truman Capote.) V-aţi vedea romanul ecranizat, v-aţi gândit, v-aţi dori?
Cine nu şi-ar dori? De la „Paso doble”, romanul care precede „Registrul de gardă” şi ale cărui personaje se regăsesc în acesta, m-a urmărit întrebarea asta. Însă nu sunt eu cea care poate decide, şi atâta vreme cât nu ţine de mine nu am un răspuns, am doar încă un castel în Spania. Şi pe Don Quijote ca partener de drum. În schimb, faptul că o carte a mea v-a dus cu gândul la Truman Capote e ceva concret, un lucru pentru care mă pot bucura şi vă pot mulţumi.
V-a ajutat meseria de ziarist în conceperea şi scrierea acestei cărţi? – nu vă întreb cât de mult v-au inspirat personajele reale.
Nu neapărat meseria, cât oamenii pe care m-a ajutat să-i cunosc. Viaţa de jurnalist se umple, vrei nu vrei, cu fel de fel de oameni şi întâmplările lor. Dacă mai şi pui la suflet, eşti condamnat la galerele tuturor emoţiilor cunoscute şi necunoscute. Şi atunci scrii. Transformi durerea celorlalţi în propria ta durere, transcrii pe limba ta povestea lor. Eu aşa fac.
În 2011 v-aţi lansat volumul „Puzzle cu Vasile”, acum, la un an, a apărut „Registrul de gardă”. E pură coincidenţă ritmul alert în care au apărut aceste două romane sau e urmarea firească a retragerii dvs. din presă?
Probabil că retragerea din presă mi-a dat timp. Mult mai mult timp. Muncind zece-douăsprezece ore pe zi este mai greu să publici anual o carte. Dar nu acesta a fost singurul motiv. La „Puzzle cu Vasile” am lucrat vreo doi ani numai s-o finisez, aşa printre picături. Însă, în timpul ăsta se cocea subiectul din „Registrul de gardă”. Când am început să scriu, totul îmi era clar, cartea asta aproape nu m-a lăsat să dorm, cerea să fie scrisă mai repede…
Vă este dor de presă?
Tot timpul. A fost dragostea mea cea mare. M-a făcut foarte fericită. Am lucrat într-un loc frumos, cu oameni minunaţi, am făcut presă adevărată, m-am dus în fiecare zi cu plăcere la muncă, am iubit ziarul pe care l-am creat. Ce-şi poate dori mai mult cineva? Normal că îmi este dor, însă e dorul acela blând ca după bunicii pierduţi… Mă face să mă uit în urmă fără mânie.
Aţi scris şi cărţi pentru copii în versuri şi proză scurtă, chiar şi eseuri, în acest sens sunteţi aproape de (polivalenţa lui) Victor Cilincă… Teatru v-aţi gândit să scrieţi?
Nu încă. Cine ştie, poate cândva, dacă Victor va găsi timp să mă înveţe… Fără glumă, eu cred că mi-am găsit drumul. Deocamdată. Există un moment potrivit pentru fiecare lucru din viaţa noastră. Toate cărţile mele au apărut la vremea lor.
Ne spuneţi/ povestiţi câte ceva despre experienţa dvs. ca director al Teatrului de păpuşi „Gulliver”? Care au fost circumstanţele, cum a fost scurta perioadă de la cârma Teatrului?
Circumstanţe? Publicasem două cărţi de versuri pentru copii, lucram de nici un an la ziarul „Viaţa nouă” şi cineva trebuia să îndeplinească, partidul o cerea, funcţia de director al teatrului. N-am vrut, le-am şi spus asta celor din teatru. Eu voiam să scriu. Dar sarcinile nu se discutau pe vremea aceea. Era la începutul lunii decembrie 1989. Vai de directoratul meu! Pe 20 decembrie discutam cu foştii colegi din ziar să scoatem jurnalul, pe 22 am scos „Viaţa liberă”, iar pe 25 decembrie păpuşarii îmi aduceau de mâncare în tipografie. Până prin martie, aprilie 1990, adică până când Dănuţ Ganea a primit numirea de director al teatrului, am muncit în două locuri. Şi la teatru şi la ziar. Însă am rămas cu bucuria de a-i fi cunoscut pe oamenii aceia din teatru, de a fi făcut parte din viaţa lor.
Este serioasă cultura la Galaţi sau are doar o înfăţişare frumoasă şi e putredă la mijloc?
Cultura este cum suntem noi. Nu e o noţiune bizară, aterizată din neant pe capul locuitorilor acestei urbe. Cultura face parte din noi, se construieşte prin noi, se sedimentează în instituţii care ne aparţin sau pe care le onorăm (sau nu) cu participarea. Nu poate fi creionată ca un veşmânt arătos, în care umblă doar fantoma stăpânului. Ştii expresia „culţi în cap”? Sunt prea mulţi „culţi în cap” în Galaţi ca să-mi pot eu permite să determin nivelul de putrefacţie sau, dimpotrivă, prospeţimea produsului cultural. Şi, la urma urmei, nici nu vreau.
Ce se întâmplă la Galaţi e valabil şi pentru ţară? Cum stă Galaţiul în contextul ţării?
Provincial. Şi nu pentru că este provincie faţă de capitală, ci pentru că manifestările sale au iz provincial. Cu palide excepţii, Galaţiul se rumegă pe sine. Nu ştiu cum este în alte părţi, sau dacă ştiu pot face discuţii numai pe domenii concrete şi n-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni. Cert este că la noi se poate mai mult, mult mai mult.
O întrebare retorico – visătoare: poate fi extirpat nepotismul sau e un mit?
Trăim în Balcani. Şi nu numai. Mai trăim şi în România post-ceauşescu, apoi în Galaţi, „cumplit oraş de negustori” şi, la urma urmei, trăim în vecinătatea lui Becali şi în vremurile în care Băsescu se întâlneşte (nici el nu prea ştie de ce) cu prinţul Charles, după ce, câteva decenii în urmă, „multiubiţii şi stimaţii” Nicolae şi Elena s-au plimbat în caleaşcă împreună cu mama prinţului, regina. Însă Elena Băsescu este europarlamentar ales democratic de români. Şi tu ai ceva cu nepotismul? Chiar eşti visătoare.
vizualizari: 180
Subiecte: Stiri | Comments Off on “Toate cărţile mele au apărut la vremea lor”
