![[Valid RSS]](/pictures/valid-rss.png "Validate my RSS feed")
Festivalul „Franz Lizst” de la Cluj Napoca – 200 de ani de la naşterea compozitorului
Articol postat de Agentia de carte
În perioada 6-27 octombrie 2011, la Cluj Napoca va avea loc Festivalul de Muzică „Franz Liszt”, organizat de Opera Maghiară din Cluj Napoca, care marchează împlinirea a 200 de ani de la naşterea compozitorului.
Subiecte: Stiri | Comments Off on Festivalul „Franz Lizst” de la Cluj Napoca – 200 de ani de la naşterea compozitorului
Festivalul „Carte şi Arte”, ediţia a IX-a
Articol postat de Agentia de carte
În perioada 6-9 octomrbie 2011, la Muzeul Municipiului Bucureşti, se desfăşoară ediţia a IX-a a Festivalului „Carte şi Arte”, organizat de Asociaţia Difuzorilor şi Editorilor – Patronat al Cărţii. Ca în fiecare an, cartea şi artele vor fi elementele definitorii în desfăşurarea festivalului. Manifestările artistice – pictura, muzica, literatura, artele marţiale – se vor îmbina în mod fericit cu expoziţiile de carte, astfel încât să creeze un adevărat cerc al valorilor culturale. Anul acesta festivalul are ca motto „creaţia – spirit şi materie în mişcare”. Programul de vizitare: 10.00 – 19.00. Intrarea liberă.
Subiecte: Stiri | Comments Off on Festivalul „Carte şi Arte”, ediţia a IX-a
Lansare de carte: “Teatru” de Václav Havel
Articol postat de Alex Costea
Editura Curtea Veche Publishing va organiza lansarea volumului “Teatru” a fostului presedinte al Cehoslovaciei si al Republicii Cehe, Václav Havel, in cadrul unui eveniment ce va avea loc pe data de 5 octombrie.
Subiecte: Stiri | Comments Off on Lansare de carte: “Teatru” de Václav Havel
Paulo Coelho – legenda personală continuă!
Articol postat de Virginia Costeschi
Paulo Coelho rămâne unul dintre cei mai bine vânduți autori din lume. Până acum a vândut peste 140.000.000 milioane de exemplare din cărțile sale, dintre care peste 65.000.000 doar din marele succes Alchimistul.
În România s-au vândut peste 1.000.000 de exemplare Coelho, iar cu o expunere minimă de două lecturi per exemplar, putem considera că 10% din români au citit măcar un titlu al scriitorului brazilian.
Coelho are zilnic peste 2.000.000 de vizitatori pe blogul său, 6.646.278 de like-uri pe Facebook și aproape 2.500.000 followeri pe Twitter. Impresionant, nu? Forbes l-a numit cea mai influentă persoană de pe Twitter, după Justin Bieber.
După lansarea celui mai recent roman al său, Aleph, Coelho a fost pe primul loc în topul de vânzări Amazon.com, pe 1 octombrie, la doar patru zile de la lansarea cărții în Statele Unite. În aceeași zi a fost pe locul 2 în site-ul Barnes & Noble. În România cartea va apărea pe 20 octombrie, însă interesul pentru acest titlu este evident, mai ales după cronicile bune apărute în New York Times și în alte publicații celebre.
În cel mai personal roman al său de până acum, Paulo Coelho ne invită într-o curajoasă şi insolită călătorie către descoperirea de sine. La fel ca protagonistul celebrului său roman Alchimistul, Paulo trece printr-o profundă criză sufletească. Pentru a găsi o cale spre renaştere şi îmbogăţire spirituală, hotărăşte să aleagă un nou început, călătorind, cunoscând oameni şi descoperind locuri. Poposeşte mai întâi în Africa, apoi în Europa, ajungând în Asia cu Transsiberianul. Întâlnirea cu Hilal este însă cu totul neaşteptată. Alături de ea, Paulo va începe o călătorie mistică în spaţiu şi timp, descoperind calea către dragoste, către iertare şi către curajul de a depăşi încercările inevitabile ale vieţii. Aleph ne îndeamnă să ne privim cu alţi ochi trecerea noastră prin această lume: am ajuns acolo unde vrem să fim?
Subiecte: Stiri | Comments Off on Paulo Coelho – legenda personală continuă!
Despre seducţie şi păcat
Articol postat de Virginia Costeschi
O femeie care are amanți este o depravată, un bărbat care are amante e un seducător!, spune scriitorul și istoricul şi scriitorul francez Philippe Delorme. Iar dacă femeia păcătoasă este și regină, cronicarii vremii vor fi necruțători cu ea, ne dovedește cartea Împărătese, regine, prințese și poveștile lor scandaloase, apărută recent la Humanitas. Un interviu în exclusivitate.
Când v-ați descoperit pasiunea pentru istorie și când a apărut această specializare în familii regale?
Ador istoria încă din copilărie! Mai întâi am devorat romanele lui Alexandre Dumas, apoi am urmărit emisiunile de istorie ale lui Alain Decaux și André Castelot. Iar în liceu am avut marea șansă de a întâlni un profesor care m-a ajutat să înțeleg istoria și deci să o iubesc și mai mult. După ce mi-am încheiat studiile universitare la Sorbona, am lucrat la reviste specializate în regalitate: Dynastie, apoi Point de Vue, unde scriu articole pe teme istorice și culturale.
Cărțile dumneavoastră, la granița dintre biografie și povestire galantă, reprezintă o modalitate interesantă și agreabilă de a învăța câte ceva din istorie. Cred că acest stil narativ este datorat jurnalismului, nu-i așa?
Pentru mine, istoria este în același timp știință și artă. Sau mai degrabă o artă care folosește metode științifice. Să ne amintim că în antichitatea greacă istoria era personificată de muza Clio, ca tragedia sau poezia! Așadar, un istoric trebuie să fie și scriitor, fiindcă stilul este inseparabil de gândire. Dacă n-ai o gândire limpede, nu poți avea un stil clar și plăcut.
Sunteți preocupat în aceeași măsură de trecut și prezent. Familiile regale de azi au mai păstrat din tradiții?
Printre familiile regale de azi trebuie să facem distincție între cele care și-au păstrat tronul – mai sunt vreo 30 în toată lumea – și cele care au cedat locul republicilor…care nu mai sunt atât de democratice ca pe vremuri. Primele au evoluat în timp. Mulți prinți moștenitori se căsătoresc cu femei fără titluri nobiliare și nu-și mai caută mirese prin catalogul Gotha. În același timp, legea salică, menită să rezerve tronul doar bărbaților, a fost abolită aproape peste tot. Iar prinții moderni au o atitudine pe măsură, au renunțat la decorul excesiv.
Pentru familiile regale care nu mai sunt la putere, e mai dificil. Căci cum să păstrezi tradiția și să evoluezi în același timp? Unele au renunțat la ideea de a mai juca vreun rol istoric în țările lor. Altele – cum este și cazul familiei regale a României – se implică activ în viața socială și culturală. De ce nu? După părerea mea, «sensul istoriei», susținut mai ales de marxiști, este o absurditate. Istoria nu se îndreaptă neapărat într-o anumită direcție! Instituția regalității constituie, cel mai adesea, cea mai bună garanție a democrației. Ce credeți, unde e mai multă libertate: în imperiul japonez sau în republica nord-coreeană? În republica siriană sau în regatul olandez?
Care a fost cea mai dificilă dintre cărțile dumneavoastră, din punct de vedere al documentării și al scrierii?
Unele dintre cărțile mele au fost chiar lucrări universitare, precum ediția critică a Jurnalului inedit al Contelui de Chambord (1844-1883), ultimul dintre Bourbonii vechii dinastii. Sau ancheta foarte detaliată pe care am făcut-o pentru autentificarea inimii lui Ludovic al XVII-lea. Acestea mi-au ocupat foarte mult timp, la Biblioteca Națională sau în arhive. Alte cărți sunt mai „ușoare“, anecdotice, precum Împărătese, regine, prințese și poveștile lor scandaloase. Dar tot necesită o documentare serioasă. Una dintre operele mele recente, Henri IV, les réalités d’un mythe, publicată în 2010, la 400 de ani de la asasinarea regelui, a necesitat revizuirea atentă a tuturor surselor disponibile despre acest monarh, căruia practic i-am creat o imagine nouă, departe de legenda lui Vert Galant (n.r. crai bătrân).
Istoricii și cronicarii de demult erau misogini? Pentru că multe dintre personajele cărții par nedreptățite de istorie.
În general istoria a fost scrisă de bărbați și trecută prin filtrul prejudecăților masculine față de „sexul slab“. Este mai ales cazul istoricilor de secol 19, precum Jules Michelet. Am descoperit acest misoginism când am scris seria de biografii ale reginelor Franței. După Michelet, reginele au avut trei defecte: erau străine, erau catolice și erau femei! Trei tare în ochii acestui autor naționalist, anticlerical și machist. Este evident că unora dintre aceste prințese li s-au reproșat moravurile ușoare. O femeie care are amanți este o depravată, un bărbat care are amante e un seducător!
Care dintre personajele acestei cărți v-a scandalizat cel mai mult și care v-a fost cel mai simpatic?
Mesalina, soția împăratului Claudiu, este una dintre cele mai depravate! Un autor al vremii, Juvenal, ne spune că Mesalina se declara Lassata viris, necdum satiata – epuizată de bărbați, nicidecum satisfăcută. Altul relatează că, deghizată cu o perucă, se oferea primului venit într-un lupanar din Roma. Evident, multe lucruri sunt calomnii, dar Mesalina apare ca un personaj sinistru, perversă și feroce în același timp. Cea mai simpatică mi s-a părut a fi regina Isabela a II-a a Spaniei. Căsătorită cu un văr deloc viril (căruia i se spunea Paquita), ea a condus foarte bine țara într-o perioadă dificilă, dar nu s-a înfrânat în a gusta din farmecele vreunui hidalgo arătos, având totdeauna un simț al umorului foarte ascuțit!
Ați jonglat cu multe detalii intime ale vieților acestor prințese. Care dintre ele era cea mai erudită, care era cea mai frivolă?
Această lucrare oferă o evocare succintă a fiecărei personalități regale, dar în mod sigur fiecare ar merita să aibă cartea ei! Cea mai erudită? Christina a Suediei, care vorbea zece limbi străine, printre care latina, greaca, araba, ebraica și avea studii aprofundate de filosofie, teologie, astronomie și chiar alchimie. Sau Marie Bonaparte, psihanalist faimos și elevă a Sigmund Freud. Cea mai frivolă? Catherine-Charlotte de Monaco, pe care Madame de Sévigné a numit-o Torentul și care și-a consumat destinul în Versailles-ul lui Ludovic al XIV-lea.
Ați scris peste 20 de cărți despre capetele încoronate din trecut și prezent. Care dintre ele a suscitat cele mai puternice comentarii?
Fără îndoială, Louis XVII la vérité, care a pus capăt celor două secole de incertitudini din jurul emigmei Copilului din Temple. Acum suntem siguri că băiețelul mort în închisoarea Temple în 1795 era fiul cuplului Ludovic al XVI-lea – Marie-Antoinette. Încă mai sunt unii care contestă acest rezultat, dar marele public și istoricii serioși l-au aclamat. Inima lui a fost depusă în bazilica Saint-Denis, necropola regilor Franței, în 2004.
Sunteți inițiatorul analizei ADN pentru inima lui Ludovic al XVII-lea. Care este istoria acestui caz?
Pe scurt, după moartea micului prizonier la Temple, unul dintre medicii care i-au făcut autopsia a furat inima. După două secole am putut reconstitui istoria emoționantă a acestei inimi, documentându-mă în arhive din Franța și Europa. O analiză ADN a dovedit că semnătura genetică a acestei relicve era asemănătoare cu cea a reginei Marie-Antoinette, deci aparținea fiului ei.
Ați fost unul dintre apropiații Contelui de Paris, Henri d’Orléans, prințul care n-a mai devenit rege. Ce amintiri păstrați?
Această apropiere de șeful Casei Regale Franceze a fost un mare privilegiu. Prințul mi-a acordat multe ore de interviu, care mi-au permis să realizez o lucrare în care sunt redate trăirile sale din perioadele marilor evenimente istorice, bucuriile, decepțiile, planurile împlinite, dar și cele himerice…Îmi amintesc cu drag de orele de complicitate pe care le petreceam în reședința sa de la Chantilly, în timp ce beam cafea și discutam.
În cursul documentărilor dumneavostră ați studiat și familia regală a României?
Chiar acum lucrez la o carte care se numește Dynasties Perdues (n.r. Dinastii pierdute), care povestește istoriile familiilor care și-au pierdut tronurile după Revoluția franceză. Un capitol este consacrat casei regale a României. Am avut șansa să îl întâlnesc de câteva ori pe Regele Mihai, la începutul anilor 90, la scurt timp după căderea lui Ceaușescu. Era pe cale să se întoarcă acasă și, în ciuda caracterului său rezervat, mi-am dat seama că era extrem de fericit să regăsească România pierdută în condiții dramatice, cu zeci de ani în urmă. Cred că România e norocoasă că are o familie regală atât de implicată în viața socială; mă gândesc la fundația Principesei Margareta și la faptul că regele, fiica sa, nepotul Nicolae au încă numeroase ocazii de a-și servi țara.
Poate comit o indiscreție, dar cred că aveți relații de prietenie cu mulți reprezentanți ai familiilor regale. Ne puteți da câteva nume?
Nu e nici o indiscreție! Mă văd foarte des cu urmașii regali care stau la Paris, cu membrii familiei regale franceze, mai ales cu actualul Conte de Paris și soția sa, Micaela, dar și cu fiul lor, prințul Jean, cu prințesa Chantal și cu nepotul lor Charles-Philippe d’Orléans, duce de Anjou. Soția acestuia, prințesa Diana, este tot istoric și a scris despre reginele portugheze, țara sa de origine. Vorbesc destul de des cu prințul Nicolae, șeful casei regale din Muntenegru, cu prințul Fayçal Bey al Tunisiei, cu don Duarte de Portugalia, prințesa Nilufer a Turciei, cu prințul Leka al Albaniei sau regele Fouad al II-lea al Egiptului…și cu mulți alții.
La ce lucrați acum?
Trebuie să termin Dynasties Perdues. Și am un plan pentru o biografie a reginei Ana de Kiev, soția regelui Henric I, care a trăit în secolul al XI-lea. O epocă tenebroasă, despre care nu există prea multe documente. Știm doar că acest rege, descendent din Hugo Capet, s-a dus să-și caute nevastă tocmai în celălalt capăt al Europei, în puternicul regat al Rutheniei – Transcarpathia sau Rusyn – care acum este în mare parte pe teritoriul Ucrainei. Un personaj care așteaptă să fie descoperit!
Care sunt lecturile unui istoric celebru?
Multe cărți de…istorie! Dar și romane science-fiction (îi ador pe Isaac Asimov și Jack Vance), romane polițiste clasice (Agatha Christie, Conan Doyle sau cărțile lui Robert Van Gulik cu judecătorul Ti, un detectiv în China imperială ). Nu prea agreez romanele istorice care sunt tributare unei cercetări serioase, sunt un cititor mai cârcotaș.
Un exercițiu de imaginație: în ce perioadă istorică ați fi vrut să trăiți și de ce?
Cred că am două răspunsuri pentru dumneavoastră. Primul : secolul al XVIII-lea. Locuiesc la Versailles, într-un imobil foarte vechi de lângă castel, decorat și mobilat în stil Ludovic al XVI-lea. Această perioadă consituie, după mine, apogeul civilizației franceze. Al doilea răspuns: anii 30 ai secolului trecut, pentru că ador arhitectura și mobilierul din acea perioadă. Parenteza fericită, în care Europa încerca să uite tragediile Primului Război Mondial, înainte să cadă din nou în prăpastia violenței.
Imagine din arhiva personală a scriitorului: P.D. la muzeul Grevin
Subiecte: Stiri | Comments Off on Despre seducţie şi păcat
Ești în stare să afli un secret capital?
Articol postat de Virginia Costeschi
În era supertehnologizării nu mai există eu și tu, ci doar noi, în fața lumii. Nu mai avem secrete și intimitate, ci poate doar niște informații încă nediseminate (urăsc cuvântul ăsta!). Așa că e firesc: evenimentele importante ni le trăim online sau în media, necunoscuții se așează la spectacolul vieții noastre plătind un preț modic – doar câteva minute din timpul lor. Ce poate ieși bun de aici? Mesajul!
Într-o clipă poți spune lumii ce gândești, ce simți, ce vrei. Arma mediatică poate deveni în mâna oricui un virus distructiv sau constructiv, depinde care-i miza. Bănuiesc că același raționament i-a trecut prin cap și călugărului Samuel din ordinul religios Sancti atunci când și-a regizat sfârșitul: un zbor lin și grațios, cu brațele întinse în lături, în forma literei grecești Tau, de pe Citadela, cel mai vechi loc de cult creștin din lume, către străzile pietruite din Ruin, orașul turcesc plin de secrete ascunse în văzul lumii. Lumea întreagă i-a urmărit căderea, televiziunile au speculat identitatea lui și motivația gestului, poliția a început o anchetă, însă doar câțiva aleși i-au înțeles mesajul. Doamnelor și domnilor, tocmai ați pătruns în intriga romanului Sanctus, debutul britanicului Simon Toyne și un titlu ce pare a promite vânzări remarcabile.
Sanctus. Un ordin religios ancestral care sălășluiește în Citadelă – o mănăstire săpată-ntr-un pinten de munte unde ar exista o bucățică din Grădina Raiului, un sacrament păzit cu strășnicie și multe răspunsuri la îndoielile noaștre creștine. Citadela se află nu lângă Vatican, ci în miezul islamului, în orașul Ruin, din sudul Turciei. Nu știu dacă Toyne a urmărit pelerinajele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, însă a localizat acțiunea într-o zonă care înseamnă mult pentru creștinism. În Antiohia (Antalia de astăzi) se află Biserica din Stâncă a Sf. Petru, despre care se spune că a fost întemeiată chiar de primul apostol în preajma anului 50 d.H. Impresionanta ei fațadă a fost sculptată de cruciați, de-a lungul a 170 de ani, în secolele II și III. Poți vedea Citadela din Sanctus la fel de impunătoare și de terifiantă: orice turist amuțește când intră, pentru scurt timp, în regatul religios al călugărilor Sancti. Pentru că nu e ușor nici să ajungi călugăr al acestui ordin cunoscut pentru strictețea și cruzimea ritualurilor sale, dar și pentru secretele teribile pe care le păzește. Lumea știe că dacă secretele din Citadelă ar fi dezvăluite, apocalipsa ar bate la ușă!
Să ne întoarcem la fratele Samuel și la mesajul său pentru cei puțini. Gestul său pune pe jar oameni la New York și Rio de Janeiro, dar și trupa specială de exterminare a ordinului religios. În metropola americană trăiește Liv Adamsen, reporter de investigații, care își caută fratele de mai bine de opt ani. Nici n-are idee că el tocmai a fost headline pentru toate televiziune de știri de pe Terra. Află vestea de la un polițist turc și pornește spre locul unde fratele ei s-a despărțit de lume, fără să știe că ea va fi cea care va împlini o profeție milenară și că peste noapte a devenit ținta Binelui și a Răului, în aceeași măsură. Iar la Rio de Janeiro un fost călugăr Sancti, scăpat ca prin minune de mâna lungă a ordinului, înțelege că este momentul ca secretele care amenință omenirea să fie revelate. Spre binele ei, însă.
Probabil că ați recunoscut filonul de thriller modern, consacrat de Codul lui Da Vinci. Față de bestsellerul din 2003, romanul lui Toyne are mai puține conspirații și explicații savanto-fantastice și mai multă documentare asupra miturilor paleocreștinismului, la care se adaugă o cantitate considerabilă de adrenalină rezultată din acțiunea aproape cinematografică a multora dintre capitole. Eu una aș fi preferat mai puține scene cu împușcături și urmăriri ca-n Die Hard, dar cred că reprezint segmentul minoritar din publicul țintă al cărții. Însă la nivel de mitologie creștină și aducerea la viață a unui ordin religios, cu ritualuri, secrete, proceduri, viață cotidiană, Simon Toyne se dovedește a fi un documentarist și un portretist foarte talentat. Ritmul acțiunii e foarte bine întreținut de capitolele scurte, iar arcul narativ Ruin – New York – Rio de Janeiro este astfel foarte bine pus în valoare. Micile invenții narative precum literele scrise pe semințe de măr, inserarea unor flash-uri din copilărie pentru decriptarea mesajului fratern, dezvăluirea treptată a intențiilor unor buni care par răi…sunt bonusuri pentru cititorii de elită.
Iar finalul cărții face toți banii! Și cel puțin mie îmi dovedește că nu dintr-un moft Toyne a renunțat la o carieră de succes în televiziune ca să se apuce de scris thrillere. Sacramentul păzit cu prețul vieții călugărilor Sancti și al oricui se apropie prea mult este mind blowing (scuze, dar nu găsesc echivalentul mioritic). Savurați-l cum se cuvine!
P.S. Sanctus va fi în stocul nostru peste câteva zile. Eu aștept cu interes următoarele două părți ale trilogiei Sanctus, care apare la noi în colecția Strada Ficțiunii de la Allfa. Pentru că succesul se întrevede de la acest prim volum: cartea a apărut deja în 27 de țări, la doar șase luni de la lansarea inițială.
Subiecte: Stiri | Comments Off on Ești în stare să afli un secret capital?
“Chimia morţii” de Simon Beckett
Articol postat de Agentia de carte
La Editura Trei, în colecţia “Fiction Connection”, a apărut volumul “Chimia morţii” de Simon Beckett, în traducerea Silviei Dumitrache. Autorul s-a inspirat pentru scrierea acestui roman din vizitele la Centrul de Antropologie Legistă din Tennessee, cunoscut şi sub numele de “Ferma de trupuri”.
Subiecte: Stiri | Comments Off on “Chimia morţii” de Simon Beckett
