![[Valid RSS]](/pictures/valid-rss.png "Validate my RSS feed")
« Zoe Valdes – Vanatoarea de stele | Pagina principala | Marian Coman – Nopti albe, zile negre »
Hedi Fried – A treia viata
Articol postat de Adriana Gionea
Autor: Hedi Fried;
Titlu: A treia viata;
Supravietuitoare a ororilor din lagarele de concentrare naziste, psihologul Hedi Fried prezinta incercarile evreilor ajunsi in Suedia de a diminua urmarile traumelor din timpul razboiului. Povestile si lupta victimelor pentru supravietuirea psihologica sunt adunate in volumul A treia viata, unde este prezentat si proiectul clubului Café 84 , care include programe de terapie si grupuri de suport social pentru varstnicii ramasi fara familie in timpul Holocaustului. Cartea lui Hedi Fried reuneste informatiile social-istorice si analiza psihologica a traumelor lasate in urma de crimele impotriva umanitatii.
Cand evreii inchisi in lagare au fost eliberati, au iesit la suprafata si ororile la care au fost supusi. La inceput, putini au crezut in relatarile supravietuitorilor. Le-a fost greu sa creada ca unii ‘oameni’ sunt capabili de atata cruzime, iar multi au pus relatarile pe seama unor confuzii sau ale unor tulburari psihice. Hedi Fried face parte din randul acelor supravietuitori care si-au promis ca vor povesti despre dramele evreilor prigoniti si inchisi in lagare, tocmai pentru a impiedica viitoare masacre. Aceasta a considerat ca este o datorie morala sa demonstreze ca toate relatarile victimelor nu sunt nascociri ale unor minti traumatizate, ci adevarul socant pe care nazistii au vrut sa-l faca disparut in crematoriile uitarii. In viziunea lui Hedi Fried, secolul XX a fost si Secolul Traumelor, marcat de razboaie, rasism si genocid.
In acelasi timp afirmam- si cu tot dreptul- ca omenirea nu a fost niciodata mai traumatizata decat in decursul anilor 1900 (…) Violenta sarbatoreste triumfuri si lasa dupa ea o suferinta care are- si va avea- un ecou profund, care va dainui adanc in anii 2000.
O mare parte din supravietuitorii Holocaustului si-au gasit linistea in Suedia. Autoritatile suedeze le-au oferit un refugiu, unde ranile fizice au fost tratate. Totusi, o terapie centrata pe suferinta fizica nu era suficienta. Supravietuitorii aveau mare nevoie de psihoteraputi, care sa-i ajute sa se lupte cu fantomele amintirilor, chiar daca, la inceput, nu au constientizat aceasta nevoie si au preferat interiorizarea durerii. Reactiile specifice tulburarii paranoide erau frecvente. Victimele aveau impresia ca nu sunt bine primite nicaieri, ca vecinii se vor intoarce, mai devreme sau mai tarziu, impotriva lor, ca le vor lua casele si ii vor omora in tacere, pentru a recadea in uitare pentru totdeauna. Multi nu mai puteau dormi daca usa camerei era inchisa, amintindu-si de inghesuiala din vagoanele mortii. Unii au fost inchisi in spitalele de psihiatrie, dar acolo trauma s-a adancit. Doctorii care le cereau sa fac dus inainte de a-i duce in salon, fara sa vrea, ii faceau sa retraiasca momentele in care soldatii nazisti le pregateau rudele pentru camerele de gazare.
Raspandirea marturiilor legate de conditiile din lagare au atras atentia asupra legaturii dintre Holocaust si urmarile psihice, asemanatoare unor tulburari de natura psihotica. Pana la analiza psihologica a Holocaustului, nu s-a facut o diferentiere clara intre bolile psihice si tulburarile psihosomatice aparute la victimele unui genocid. Abia dupa intelegerea traumelor lasate in urma de un genocid, victimele nazistilor au primit ingrijire adecvata, evitandu-se tratarea acestora in spatii inchise, care sa le reaminteasca de atmosfera sinistra din lagarele de concentrare.
Hedi Fried sustinea ca nu se pot atenua durerile fara a se constientiza legatura dintre tulburarile din prezent si experientele traite in lagare. Multi supravietuitori au vrut sa isi amorteasca durerea prin negarea ei. Au preferat sa se concentreze asupra integrarii sociale in tarile care i-au adoptat, sa castige autonomia profesionala, sa invete limba tarii unde si-au gasit refugiul si sa isi intemeieze, la randul lor, familii. Din pacate, era suficient un eveniment negativ (decesul partenerului, pierderi) pentru a se confrunta cu probleme somatice si psihice, fara sa identifice imediat legatura dintre dificultatile din prezent si un trecut pe care sperau ca l-au ingropat pentru totdeauna.
Hedi Fried i-a ajutat sa descopere ca fantomele trecutului au eliberat afectiuni fizice si psihice, iar unica solutie este confruntarea lor, prin povestirea experientei personale, exprimarea furiei si a vinovatiei specifice supravietuitorilor.
Supravietuitorii priveau aceste tulburari ca pe niste boli de sine statatoare si nu vroiau sa accepte posibilitatea ca ele ar putea avea o legatura cu trauma pe care incercau sa o uite. Acest mod gresit de intelegere a lucrurilor era intarit si de faptul ca personalul medical nu cunostea inca relatia dintre trairile traumatizante si patologia psihiatrica.
Pentru a-si vindeca ranile, Hedi Fried a pus bazele clubului Café 84, unde victimele au primit consiliere psihologica, au beneficiat de sedinte individuale de psihoterapie si au beneficiat de sprijinul social acordat de ceilalti participanti, prin care isi alinau singuratatea (multi dintre ei si-au pierdut familiile in lagare). Proiectul li se adreseaza, in primul rand, supravietuitorilor care au ajuns la varsta a treia. Motivul ? Inaintarea in varsta coincide, in cazul multor persoane, cu pierderea partenerului si cu plecarea copiilor din casa parinteasca. Aceste aspecte le aminteau evreilor care au traversat ororile naziste de moartea celor apropiati si de insingurarea din lagar. Anxietatea si depresia se instalau treptat si ii obligau sa rememoreze evenimentele tragice din trecut. Café 84 le oferea sansa de a-si impartasi temerile, de a primi sprijin psihologic si de a initia discutii prin care sa primeasca ocrotirea altor persoane, menita sa le alunge singuratatea.
Hedi Fried spunea ca nu va uita niciodata gustul ciocolatei cu lapte, oferita evreilor abia eliberati din lagare, la sosirea in Suedia. Aceeasi primire calduroasa le rezerva si celor care veneau la Café 84. Cativa s-au oferit, la randul lor, sa o ajute la organizarea intalnirilor si la sprijinirea afectiva a noilor veniti, care intampinau dificultati in exteriorizarea durerii launtrice, inecata adanc in memorie, pentru a nu mai iesi la suprafata niciodata.
Pentru foarte multi supravietuitori, uitarea devenea iluzia depasirii traumei. Au incercat sa se comporte ca si cum Holocaustul nu ar fi lasat urme adanci. Le era teama de aparitia unei dureri coplesitoare, si nu e de mirare ca avocatii nazistilor profitau de tacerea unor supravietuitori pentru a sustine ca victimele decise sa rupa tacerea amplificau detaliile terifiante. Secretele care inconjurau amintirile din acea perioada atrageau curiozitatea generatiilor urmatoare. Copiii supravietuitorilor care au refuzat sa vorbeasca despre Holocaust au preluat simptomele specifice traumei (depresie, anxietate, fobii, tulburari ale somnului etc.) suferite de parintii lor inchisi in lagarele de concentrare.
Tacerea devine un stigmat al Holocaustului, care arunca o umbra adanca asupra vietii copiilor. Copiii traiesc si viseaza cosmarurile parintilor.
Hedi Fried acorda o mare atentie transmiterii transgenerationale, care afecteaza ce-a de-a doua generatie (copiii supravietuitorilor). Cand parintii refuza sa discute despre ororile prin care au trecut, din dorinta de a-si proteja copiii, efectul este unul contrar. Traumele colective si familiale se transmit prin canalele inconstientului, ce marcheaza relatia parinte-copil. La Cafe 84 au venit si copiii supravietuitorilor. Chiar daca s-au nascut dupa ce parintii lor au fost eliberati din lagare, ei prezentau reactii irationale, aveau cosmaruri si afirmau ca sunt dezradacinati sau ca in familia lor exista niste secrete cumplite, de care se tem.
« Vreau sa-i scutesc de toata mizeria pe care am suferit-o eu », spune fata (…) Nici ea si nici altcineva nu s-a gandit ca un copil simte instinctiv cand in familie exista un secret si ca acel copil umple golurile lasate de lucrurile nespuse cu fantezii care, uneori, sunt mai periculoase decat realitatea.
In urma terapiei si participarii la grupurile care facilitau discutiile si destainuirile, multi dintre acestia si-au imbunatatit relatia cu parintii, au inteles motivele pentru care parintii lor exagerau cand ii protejau, precum si incercarea unor parinti de a le ascunde apartenenta la cultura ebraica, traind cu teama unui nou Holocaust.
Transmiterea transgenerationala inceteaza numai atunci cand parintii si-au analizat si prelucrat trecutul. Daca nu au puterea de a face acest lucru, generatia a doua trebuie sa intervina si sa preia aceasta initiativa, pentru ca transmiterea sa nu continue si sa afecteze si generatia a treia.
Totusi, Clubul Café 84 a fost solutie tardiva pentru evreii care si-au pierdut familiile in timpul razboiului, intampinand apoi dificultati in gasirea unui partener stabil. Hedi Fried pune accentul pe acei factori care ii ajuta pe supravietuitori sa depaseasca depresia si anxietatea, dar si vinovatia. Factorii sunt scosi la iveala prin intermediul povestilor individuale, incluse si in acest volum.
Cartea lui Hedi Fried imbina calitatile unui document istoric, umanizat prin amanuntele emotionale, cu datele psihologice privind efectele si terapia traumei. Puteti comanda online cartea A treia viata de pe site-ul editurii Vremea.
| Autor: | Hedi Fried | An aparitie: | 2011 (tradusa in limba romana) |
| Titlu: | A treia viata | Pret: | 18 RON |
| Nr. pagini: | 184 | Editura: | Vremea |
Subiecte: _Autor: Hedi Fried, _Comentator: Adriana Gionea, Editura: Vremea | Nici un comentariu »
