![[Valid RSS]](/pictures/valid-rss.png "Validate my RSS feed")
« Apostol Stan – Putere politica si democratie in Romania (1859-1918) | Pagina principala | Ludmila Ulitkaia – Cei dintai si cei de pe urma »
Claire Messud – Copiii imparatului
Articol postat de Alex Sima
Titlu: Copiii imparatului;
Autor: Claire Messud;
Anul aparitiei: 2008;
Autor recenzie: Marinela Gheorghe;
Copiii imparatului… nu au haine
***** Probabil ca acesta ar fi fost titlul complet al romanului lui Claire Messud, pentru ca, pornind de la basmul andersenian “Hainele cele noi ale imparatului”, scriitoarea isi tese romanul in jurul ideii de artefact, a imaginii false pe care personajele o adopta in relatiile cu ceilalti si, in timp, chiar si cu ele insele. Aceasta pana in momentul in care apare un alt personaj, nepoftit si nebanuit, intrusul, care aproape ca se simte dator sa releve adevarul. Insa daca si acel adevar este unul subiectiv? Daca fiecare are ADEVARUL LUI?
Generalul, vorbind pe un ton autoritar, insista mereu ca, daca iti pastrezi in mod adecvat propria legenda, nu prea mai conteaza altceva. Este important nu ce se intampla cu oamenii, ci ceea ce cred ei ca li se intampla.
***** Acest paragraf, care poate fi considerat motto-ul cartii, rezuma intentia scriitoarei de a exprima aforistic chintesenta romanului. Fiecare personaj are realitatea lui, o vede intr-un anumit fel. Nu conteaza ce i se intampla, conteaza cum interpreteaza el ceea ce i se intampla. Pe de o parte, avem acces la acea realitate pe care personajele o lasa sa pluteasca la suprafata, iar pe de alta parte ne putem strecura in sinele lor, acolo unde personajele se afla intr-o lupta permanenta cu ele insele si cu ceilalti. Lupta nu este una vizibila si violenta, dimpotriva, este una tacita, constientizata si totusi innabusita ori de cate ori ar vrea sa erupa. Totul este sub control, insa doar in aparenta.
***** In ce consta lupta? Personajele lui Claire Messud au de jucat cate un rol. Nu din proprie vointa, ci fiindca asa se cere. Asa cere Sistemul: social, ierarhic, cel profesional si asa mai departe. Personajele nu pot fie ele insele, deoarece in acel moment, vraja se rupe, iar originalul este expulzat.
***** Tind de cele mai multe ori sa caut originea titlului unei carti in organismul acesteia. De ce a primit numele acela de botez si nu altul? Pentru ca, pana la urma, titlul unei carti va incerca sa explice totul, sa comprime intreaga esenta si stilul unei scrieri in doar cateva cuvinte.
***** “Copiii imparatului nu au haine” reprezinta tot titlul unui roman, scris de un personaj care traieste intre filele cartii. Este vorba de Marina, fiica personajului central, pe nume Murray Thwaite, ziarist sexagenar care ofera lumii o imagine contorsionata despre sine, in conditiile in care, se scuza el, imprejurarile o cer. Murray Thwaite are, in fata publicului larg, imaginea unui om realizat, cu o activitate sustinuta si de succes in domeniul jurnalismului. Inteligent, cultivat, stapan pe sine in relatiile cu ceilalti, Murray devine o entitate palida in momentul in care se retrage in biroul personal. Intreaga lui nesiguranta sta ascunsa intr-un sertar… Un manuscris care ii dezvaluie indirect slabiciunile si neputinta de a crea ceva pe masura renumelui pe care si l-a format.
Manuscrisul il facea nervos: nu stia cum sa procedeze cu el. Nu mai scrisese vreodata asa ceva. Numarul paginilor crestea sau scadea in functie de dispozitia in care se afla, putea citi acelasi paragraf de douazeci de ori, gasindu-l de nouasprezece ori splendid, edificator, iar a douazecea oara aiurea sau banal. Si chiar si atunci, putea hotari dintr-un capriciu daca renunta la pagina care il supara sau daca, indulgent, punea pagina deoparte, in speranta ca, dupa ce o va citi a douazeci si una oara, intr-o dispozitie mai buna, ii va da mai multa stralucire.
***** Marina seamana, surprinzator, cu tatal. Si ea incearca sa scrie o carte, ramane mai mult decat ar trebui la stadiul de manuscris (sapte ani!). Nu reuseste sa gaseasca liantul intre idei, totul ramane disparat. Dificultatea exprimarii in scris le chinuie insa pe toate personajele. Danielle, Bootie, Murray si Marina se lovesc in permanenta de un perete de sticla care, desi nu e vizibil, nu le da voie sa mearga mai departe. Mai mult, si ei neaga ca ar fi acolo, pentru a nu parea in ochii celorlalti nevrednici de a vedea hainele imparatului.
***** Marina gaseste o portita de scapare, odata ce il intalneste pe Ludovic Seeley. Datorita lui, fiica lui Murray reuseste sa isi termine cartea, numita, la sugestia acestuia, “Copiii imparatului nu au haine”, un studiu care incearca sa surprinda conceptual reflectarea mentalitatii unei epoci in vestimentatia copiilor, cei mici fiind vazuti ca oglinzi in miniatura a celor mari. O idee interesanta, se poate spune, insa Marina nu reuseste o abordare indeajuns de matura si de temeinica, cartea nu are un “raison d`etre” dupa spusele tatalui ei, care ii indica subtil sa nu isi publice lucrarea.
***** Practic, Murray nu este constient de faptul ca fiica lui ii seaman leit. Sau poate ca, dimpotriva, constientizeaza si se teme sa recunoasca. Marina, ca si el, se inhama la o sarcina mult mai mare decat poate duce. Lucrarea lui Murray, “Cum sa traiesti”, se vrea a fi opera finala, monumentala, care sa incunune o cariera de succes in tot ceea ce inseamna activitate eseistica si de creatie a acestuia. Insa Murray recunoaste (doar in sinea sa) ca tema abordata il depaseste. Se teme de faptul ca, pe de o parte, nu reuseste sa uneasca puzzle-ul, iar, pe de alta parte, este ingrozit de faptul ca nu va izbuti sa isi duca scrierea la bun sfarsit, lucru care se si intampla. “Cum sa traiesti” ramane la stadiul de manuscris.
Era o munca – ezita chiar si sa gaseasca cuvantul in mintea sa, desi constiinta de sine, a scopului sau, depindea de aceasta formulare – filosofica. Partial aforistica, partial eseistica, urma sa fie distilarea, transparenta, a tot ceea ce invatase si stia, din care ajunsese sa traiasca. […] cartea avea un titlu: “Cum sa traiesti ”. Simplu, puternic – si totusi, se temea el, grandios, prea grandios pentru ceea ce era doar un teanc dezordonat de pagini scrise de mana, patate de cafea, indoite la colturi, subliniate cu markerul, citite neconvingator o mie de ori de o pereche de ochi, o singura pereche de ochi.
***** Murray reprezinta punctul central in jurul caruia graviteaza ca niste sateliti toate celelalte personaje. Este vazut ca un adevarat exemplu de om implinit pe toate planurile, toti isi doresc intr-un fel sau altul sa il cunoasca, sa faca parte din sfera lui de interes si sa il urmeze… mai putin Ludovic Seeley.
***** Rolul lui este acela de a-l detrona pe Murray de pe scaunul lui imparatesc, se casatoreste cu fiica acestuia, careia incearca sa ii deschida ochii in privinta propriului tata, devenind unul dintre cele mai feroce si misterioase personaje din cadrul romanului. Si totusi, autoarea il lasa sa se piarda, publicatia lui, “The Monitor”, care promitea o revolutie mediatica, nu a mai aparut, totul se stinge prematur odata cu tragedia din 11 septembrie, care intoarce cu 180 de grade actiunea romanului si vietile personajelor. Un minus al cartii Copiii imparatului, dupa parerea mea. Ludovic Seeley promitea mai mult…
***** Rasturnarea de situatie apare in momentul in care deconspirator devine Bootie (Frederick Tubb), nepotul lui Murray, un baiat cu probleme de adaptare si de comportament, susceptibil de sindromul Asperger. El va scrie un articol pentru “The Monitor” in care se simte dator sa releve adevarul despre unchiul sau. Ii gaseste manuscrisul, ii observa comportamentul dominat de falsitate, afla de relatia lui cu Danielle, prietena Marinei, si nu se sfiieste sa relateze totul in articol, prezentat sub titlul “Murray Thwaite: un portret dezamagit.” Este contestat si alungat, insa Bootie nu are constiinta incarcata. El a facut ceea ce trebuia facut.
***** Bootie prezinta reminiscente de monomanie si retardare, insa reuseste sa se rupa treptat de fobiile sale si sa lupte pentru o viata pe cont propriu. El pare sa aiba o salvare, poate si datorita faptului ca, spre deosebire de celelalte personaje, se impotriveste Sistemului, nu accepta formalitatile existente, de exemplu, in invatamant. El crede ca o diploma nu ii certifica intelectul decat la fel de formal ca si sistemul de evaluare care a creat-o. De aceea alege sa fie un autodidact, incearca sa o ia de la capat si se ghideaza obsesiv dupa cateva cuvinte ale unchiului sau, candva un adevarat model pentru el:
…Marile genii au cele mai scurte biografii. Verii lor nu iti pot spune nimic despre ei. Si asa cum il sfatuise unchiul sau intr-un moment de surprinzatoare intelepciune, “i-ai prin surprindere”.
***** Puteti comanda online cartea Copiii imparatului, scrisa de Claire Messud, de pe siteul editurii Tritonic.
Claire Messud - Copiii imparatului,
Subiecte: _Autor: Claire Messud, _Comentator: Marinela Gheorghe, Editura: Tritonic | Nici un comentariu »
